Toate planurile

Umblând întru scop

Șapte zile în care descoperim că viața ta nu este o întâmplare: ai fost creat cu un gând și pentru un scop.

  1. Ziua 1

    O făptură așa de minunată

    Citirea de azi

    Reflecție

    Închide ochii pentru o clipă și gândește-te la cel mai complicat lucru pe care l-ai văzut vreodată: nervurile unei frunze, desenul unui fulg de zăpadă, felul în care un nou-născut își încolăcește degetele în jurul degetelor tale. Gândește-te acum că Dumnezeu a pus aceeași grijă nepripită și atentă la fiecare amănunt când te-a făcut pe tine. Despre aceasta cântă psalmistul David în Psalmul 139, și n-a scris-o ca pe o lecție de teologie, ci ca pe un act de închinare plin de emoție, născut din uimirea față de propria lui viață. David scrie: „Căci Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură așa de minunată; minunate sunt lucrările Tale, și sufletul meu le cunoaște foarte bine” (Psalmul 139:13-14). Cuvântul „rărunchi” se referă aici la părțile cele mai launtrice, la rinichi, care în gândirea ebraică erau sediul celui mai adânc fel de a fi al omului. Dumnezeu nu te-a schițat doar pe din afară; ți-a întocmit locurile ascunse. Expresia „m-ai țesut” duce cu gândul la ceva împletit, ca un meșter care lucrează la război în întuneric, răbdător și precis, fără să scape nimic. Pentru cel care citește pentru prima dată, adevărul este simplu: nu ești o greșeală a cosmosului, nu ești o coincidență biologică, nu ești o greșeală pe care cineva trebuie s-o explice. Înainte să tragi prima suflare, Dumnezeu lucra deja la tine. Iar pentru credinciosul care umblă de mult cu Domnul: oprește-te asupra acestui lucru, pentru că David spune: „sufletul meu le cunoaște foarte bine”. Acest adevăr nu e menit să rămână doar în minte. Este menit să coboare atât de adânc, încât sufletul tău să-l știe așa cum plămânii tăi știu să respire. Astăzi, mulți dintre noi poartă răni care șoptesc exact contrariul acestui psalm. Respingerea, eșecul, cuvintele nesocotite ale cuiva care ar fi trebuit să ne iubească mai bine: aceste glasuri sunt puternice. Dar nu au autoritate. Cel care te-a țesut în ascuns vorbește mai tare decât orice glas care ți-a spus vreodată că nu contezi. Ai fost făcut cu intenție, cu un scop, de un Dumnezeu care a numit lucrarea Sa minunată. Lasă acest cuvânt să-ți pătrundă în inimă astăzi: minunat. Nu doar bun. Nu doar acceptabil. Minunat.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  2. Ziua 2

    Creați pentru fapte bune

    Citirea de azi

    Reflecție

    Există o întrebare care bântuie în taină aproape orice inimă omenească: „De ce sunt aici?” Căutăm răspunsul în carieră, în relații, în realizări și, uneori, în fundul propriei epuizări, când nimic altceva nu ne-a mulțumit. Pasajele de azi nu ne lasă să ghicim. Ele răspund limpede la această întrebare, iar răspunsul este mai eliberator decât am îndrăznit să credem cei mai mulți dintre noi. Apostolul Pavel, scriind bisericii din Efes, ajunge la una dintre cele mai importante propoziții din toată Scriptura: „Căci noi suntem lucrarea Lui, și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Cuvântul tradus prin „lucrare” este cuvântul grecesc *poiema*, rădăcina cuvântului nostru „poem”. Tu ești poemul lui Dumnezeu. Un poem nu apare din întâmplare: fiecare cuvânt este ales, fiecare vers este așezat cu intenție, fiecare ritm este deliberat. Iar acest poem, spune Pavel, a fost scris pentru ceva: ca să umble în faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte. Dacă citești pentru prima dată, observă ce vine chiar înainte de versetul 10. În versetele 8 și 9, Pavel a arătat limpede că nu suntem mântuiți prin eforturile sau prin bunătatea noastră. Harul, adică favoarea lui Dumnezeu, nemeritată și necâștigată, este singurul temei al mântuirii noastre. Dar harul nu este niciodată sfârșitul poveștii, ci începutul ei. Nu suntem mântuiți prin fapte bune, dar suntem cu siguranță mântuiți pentru ele. În salvarea ta este încorporată o destinație. Proorocul Ieremia vorbește unui popor aflat în exil, dezrădăcinat, nedumerit, întrebându-se dacă Dumnezeu l-a uitat, și îi aduce acest cuvânt: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11). Dacă te simți astăzi ca într-un exil, departe de locul în care credeai că vei fi, nesigur de următorul pas, mesajul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El nu Și-a revizuit planurile cu tine. El are în continuare gânduri de pace cu privire la tine și are fapte bune care te așteaptă deja pe drumul din față.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  3. Ziua 3

    Încrede-te în Cel care deschide calea

    Citirea de azi

    Reflecție

    Cei mai mulți dintre noi ne-am aflat la o răscruce, uneori una reală, alteori una nevăzută, care te ține treaz la ora 2 noaptea. În ce direcție să merg? Ce loc de muncă, ce relație, ce ușă? Dorința de a cunoaște drumul cel bun este una dintre cele mai universale tânjiri ale inimii omenești. Pasajele de azi nu ne dau o hartă cu fiecare cotitură însemnată. Ne dau ceva mai bun: ne apropie de Însuși Creatorul hărții. „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, și nu te bizui pe înțelepciunea ta. Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările” (Proverbe 3:5-6). Solomon, cel mai înțelept om care a trăit vreodată, nu ne spune că mintea noastră nu valorează nimic sau că a gândi este greșit. Ne avertizează împotriva unui anumit fel de sprijinire: cel care așază în centru perspectiva noastră limitată și tratează înțelepciunea lui Dumnezeu ca pe un supliment, nu ca pe izvor. „Din toată inima ta” este expresia-cheie. Încrederea pe jumătate nu este încredere, ci negociere. Dumnezeu nu cere votul majoritar al încrederii tale. El o cere întreagă. Pentru cine abia se apropie de Scriptură, „recunoaște-L” înseamnă pur și simplu să-L aduci pe Dumnezeu în fiecare colț al vieții tale: nu doar în colțurile de duminică, nu doar în cele de disperare, ci și în colțurile obișnuite ale unei după-amieze de marți. Promisiunea legată de o astfel de recunoaștere a lui Dumnezeu în toată viața este uluitoare: El îți va netezi cărările. Nu doar îți va sugera. Nu doar te va îmboldi. Îți va netezi cărările. Psalmul 37 adaugă acestei încrederi o nuanță ușor de ratat. „Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce dorește inima ta” (Psalmul 37:4). Mulți citesc aici o tranzacție: te desfeți în Dumnezeu și primești ce îți dorești. Adevărul mai profund este însă mai frumos: când te desfeți cu adevărat în Dumnezeu, dorințele tale încep să fie modelate de inima Lui. Începi să vrei ce vrea El. Drumul și dorința încep să se întâlnească. Pentru credinciosul cu experiență, aceasta este o invitație să cercetezi nu doar dacă îi încredințezi lui Dumnezeu deciziile tale, ci și dacă te desfeți cu adevărat în El: nu în darurile Lui, nu în răspunsurile Lui, ci în El.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  4. Ziua 4

    Sare și lumină

    Citirea de azi

    Reflecție

    Isus ședea pe o coastă de deal, înconjurat de oameni obișnuiți: pescari cu mâinile bătătorite, vameși cu trecut încâlcit, mame cu ochii obosiți, bolnavi și căutători. S-a uitat la ei și a spus ceva care trebuie să fi oprit orice vorbă: „Voi sunteți sarea pământului” și „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5:13-14). Nu „ați putea fi” și nici „ar trebui să încercați să fiți”. Voi sunteți. La timpul prezent. O declarație, nu o instrucțiune. În lumea antică, sarea nu era doar un condiment de pe masă, ci o condiție de supraviețuire. Păstra carnea de stricăciune, dădea gust mâncării, era folosită la legăminte și în închinare. O lume fără sare se strica. Când Isus le-a spus urmașilor Săi că sunt sarea pământului, le spunea: prezența voastră în această lume nu este o podoabă, ci un factor de păstrare. Voi încetiniți putrezirea. Aduceți gust acolo unde altfel ar fi fadă și lipsă de viață. Întrebarea pe care o ridică El nu este dacă sunteți sare, ci dacă v-ați pierdut gustul, dacă influența care ar trebui să curgă firesc dintr-o viață predată lui Dumnezeu a fost slăbită de compromis sau de tăcere. Imaginea luminii este la fel de stringentă. „O cetate zidită pe un munte nu poate rămâne ascunsă” (Matei 5:14). Lumina nu trebuie să se străduiască să fie lumină. Pur și simplu strălucește, iar întunericul nu are niciun răspuns în fața ei. Isus spune că viața ta, viața ta reală, de zi cu zi, obișnuită, este menită să fie ca acea cetate de pe munte. Nu o reprezentație. Nu un spectacol religios. O strălucire autentică, ce vine din legătura cu Sursa. „Tot așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16). Observă unde ajunge lumina: nu se oprește la oamenii care te admiră. Ajunge la oamenii care Îl slăvesc pe Dumnezeu. Pentru cel care tocmai a crezut, aceasta este însărcinarea ta: ai fost mântuit pentru un scop care atinge oamenii din jurul tău. Pentru cel care Îl urmează de multă vreme pe Isus, merită să cercetezi în liniște: a strălucit lumina ta sau a stat ascunsă sub obrocul grabei, al fricii ori al lentei alunecări a unei inimi care s-a obișnuit cu confortul? Scopul nu înseamnă doar scena cea mare. El strălucește într-un cuvânt bun, într-o prezență credincioasă, într-o viață care miroase altfel decât lumea din jur.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  5. Ziua 5

    Daruri date pentru slujire

    Citirea de azi

    Reflecție

    În Romani 12 există un moment în care Pavel face ceva remarcabil, în tăcere: înainte de a spune un singur cuvânt despre daruri, vorbește despre felul în care ne gândim la noi înșine. „Prin harul care mi-a fost dat, zic fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simțiri cumpătate, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia” (Romani 12:3). El așază toată discuția despre daruri pe pământul smereniei, pentru că un dar înțeles greșit devine un trofeu, iar un trofeu nu slujește nimănui, în afară de cel care îl ține în mână. Apoi Pavel dezvăluie ceva care i-ar fi uimit pe primii lui cititori, trăitori într-o lume care așeza oamenii pe trepte după naștere, avere și rang: fiecare mădular al trupului este necesar. Profeția, slujirea, învățătura, îndemnarea, dăruirea, conducerea, mila: acestea nu sunt premii date celor impresionanți. Sunt unelte puse în mâini obișnuite, spre binele altora. Lumea greacă admira eroul singuratic. Pavel arată, în schimb, spre un trup, în care ochiul nu poate zice mâinii: „N-am nevoie de tine”. Petru duce același gând mai departe și îi dă o greutate care ar trebui să ne oprească în loc: „Fiecare, după darul pe care l-a primit, să-l pună în slujba altora, ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1 Petru 4:10). Cuvântul „ispravnic” este cheia. Un ispravnic nu stăpânește ceea ce administrează, ci i s-a încredințat acel lucru în numele altcuiva. Darul tău n-a fost niciodată al tău ca să-l strângi, să-l ascunzi sau să-l folosești pentru înaintarea ta. Ți-a fost dat în încredere, pentru oamenii din jurul tău. Aici scopul devine profund practic. Poate ai petrecut ani întregi întrebându-te care este scopul tău, căutând la orizont o chemare măreață. Dar scopul se află adesea deja în mâinile tale: în felul în care îți încurajezi prietenul descurajat, în credincioșia tăcută a slujirii tale, în generozitatea pe care o arăți fără zarvă. Întrebarea nu este doar „Ce dar am?”, ci și „Folosesc ceea ce mi-a fost dat spre binele altora și spre slava lui Dumnezeu?” Aceasta este viața unui ispravnic și aceasta este viața cu scop.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  6. Ziua 6

    Orice ai face

    Citirea de azi

    Reflecție

    Cetatea Colose era așezată pe un drum comercial aglomerat, iar oamenii cărora le scria Pavel trăiau aceeași viață împărțită în compartimente pe care o trăim și noi mulți astăzi: lucrurile sfinte într-un colț, munca obișnuită în altul, viața de familie cu totul în altă parte. În această lume împărțită, Pavel lasă să cadă o propoziție ca o piatră în apa liniștită: „Și orice faceți, în cuvânt sau în faptă, să faceți totul în Numele Domnului Isus, și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:17). Orice. Totul. Niciun colț al vieții nu rămâne în afara acestor cuvinte. Pentru cine citește pentru prima dată, acest verset este o ușă deschisă: nu ai nevoie de un amvon sau de un titlu ca să trăiești o viață cu rost. Masa pe care o gătești, mesajul pe care îl trimiți, podeaua pe care o freci, copilul pe care îl așezi seara la culcare: toate pot fi făcute „în Numele Domnului Isus”. Expresia aceasta nu înseamnă să pui o etichetă religioasă peste tot ce faci. Înseamnă să faci lucrurile sub autoritatea Lui, într-un chip vrednic de caracterul Lui, ca reprezentant al celui care este El. Pentru cei care umblă cu Dumnezeu de ani de zile, aici este un curent mai adânc. Pavel scrie slujitorilor, adică robilor, în contextul de atunci, și le spune să lucreze „din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23). Erau oameni fără statut, fără recunoaștere, fără vreo răsplată pământească la orizont. Iar Pavel le spune că publicul lor nu este stăpânul lor, ci Domnul Însuși. Aceasta schimbă totul. Cea mai nevăzută muncă, făcută cu credincioșie, este văzută de Cel a cărui privire contează cel mai mult. Acesta este marele dar al zilei: rostul vieții nu este rezervat momentelor spectaculoase. El trăiește în cele obișnuite, atunci când alegi să aduci toată inima ta în ceea ce ai în față. Întrebarea nu este niciodată cu adevărat: „Este această sarcină vrednică de mine?” Întrebarea este: „Aduc eu ceva vrednic acestei sarcini?” Când răspunsul este da, când speli vasele, conduci ședința sau îți îngrijești părintele în vârstă ca pentru Domnul, umbli în rostul tău, chiar acolo unde te afli.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  7. Ziua 7

    Aleargă spre țintă

    Citirea de azi

    Reflecție

    Am ajuns la ultima zi a acestei călătorii, iar Pavel ne întâlnește aici nu la linia de sosire, ci în mijlocul cursei, adică exact acolo unde trăiesc cei mai mulți dintre noi. „Nu că am și câștigat premiul, sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus”, scrie el în Filipeni 3:12. Este apostolul Pavel cel care vorbește, omul care a scris jumătate din Noul Testament, care a întemeiat biserici în toată lumea cunoscută, care a fost răpit până în al treilea cer. Și spune: nu am ajuns. Încă mă întind înainte. În aceasta este o ușurare uriașă și o provocare uriașă. Ușurarea este aceasta: nu trebuie să ai totul lămurit înainte de a începe să umbli în scopul tău. Chiar Pavel încă alerga înainte. Provocarea este aceasta: alergarea nu trebuie să se oprească. El o rezumă într-o singură mișcare: „uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13-14). Uitând. Aruncându-mă înainte. Alergând. Sunt verbe active, deliberate, care nu se sfârșesc. Autorul Epistolei către Evrei adaugă imaginea care face totul viu: un nor mare de martori, bărbați și femei credincioase din toate veacurile, care ne înconjoară ca un stadion plin de cei care și-au încheiat deja alergarea. „Să lepădăm orice sarcină care ne îngreuiază și păcatul care ne înfășoară atât de lesne, și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12:1). Observă că este lupta „care ne stă înainte”. Nu cursa altcuiva. Nu cea pe care ți-ai fi dorit-o. Ci cea așezată înaintea ta, cu drumul tău, cu darurile tale, cu chemarea ta. În această săptămână ai văzut că ai fost făcut cu un scop și pentru un scop, că Dumnezeu te-a plăsmuit înainte de prima ta răsuflare, că te cheamă pe nume, că a pus daruri în mâinile tale și lucrare înaintea picioarelor tale. Rămâne întrebarea la care doar tu poți răspunde: vei alerga? Vei lăsa jos povara eșecurilor de ieri și a slavei de ieri deopotrivă, îți vei ațintii ochii asupra lui Isus și vei alerga cursa pe care El ți-a rânduit-o? Ținta este înainte. Chemarea este înaltă. Iar Cel care te-a pus în mișcare este credincios ca să te ducă până la capăt.

    Vezi ziuaAudio disponibil