Trei săptămâni prin Evanghelia după Ioan, câte un capitol pe zi: o călătorie liniștită, fără grabă, alături de Isus, de la început până la înviere.
Ziua 1
Citirea de azi
Reflecție
Înainte ca prima pasăre să cânte, înainte ca primul val să se spargă pe primul țărm, înainte ca timpul însuși să aibă un nume, era Cuvântul. Ioan nu începe Evanghelia sa cu o iesle sau cu o minune. El începe înainte de început. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu." Dacă această frază cade peste tine ca o piatră aruncată în apa liniștită, e bine. Lasă cercurile să se întindă. Pentru cel care citește pentru prima dată, iată cheia: Ioan îl numește pe Isus „Cuvântul", în greacă Logos, un titlu care ar fi oprit în loc atât pe cititorii evrei, cât și pe cei greci. Pentru mintea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu era însăși puterea prin care creația a fost rostită și adusă la existență. Pentru gânditorul grec, Logosul era principiul ordonator din spatele întregii realități. Ioan se uită la ambele categorii de cititori și spune: Cel după care ați tânjit, Cel către care ați ajuns prin rațiune, El are un nume și S-a făcut trup. Această expresie, „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi", este balamaua pe care se învârte toată istoria omenirii. Cel veșnic a intrat în ceea ce este trecător. Cel infinit a îmbrăcat o piele omenească. Nu a trimis un mesaj; a devenit El însuși mesajul. Iar Ioan, care L-a cunoscut personal pe Isus, care a mâncat cu El și a mers alături de El pe drumuri prăfuite, spune acest lucru cu liniștita siguranță a unui om care a văzut cu ochii lui: „noi am privit slava Lui." Pentru credinciosul încercat, oprește-te aici încă un moment. Observă că Cuvântul nu era doar cu Dumnezeu, ci era îndreptat spre Dumnezeu, față în față, într-o relație veșnică de dragoste, înainte să existe orice altceva. Mântuirea pe care o aduce El nu este o tranzacție inventată într-o criză. Ea izvorăște dintr-o comuniune care a existat întotdeauna. Ai fost iubit înainte ca lumea să aibă vreun motiv să te iubească. Astăzi, oriunde te-ai afla, fie că ești nou pe aceste pagini, fie că ți-au devenit familiare, invitația este aceeași. Lumina strălucește încă. Întunericul n-a biruit-o. Iar Cuvântul se întinde și acum spre tine.
Ziua 2
Citirea de azi
Reflecție
Este ceva minunat de obișnuit în locul pe care Isus l-a ales pentru prima Lui minune consemnată. Nu un templu. Nu o sală de tron. O nuntă. O sărbătoare de sat în care s-a terminat vinul și o mamă și-a adus în liniște îngrijorarea înaintea Fiului ei. Capitolul 2 din Ioan se deschide în mijlocul vieții de zi cu zi, și tocmai acesta este rostul. Cuvintele Mariei către slujitori sunt printre cele mai liniștit de puternice din toată Scriptura: „Să faceți orice vă va zice.” Ea nu știe exact ce va face El. Știe doar cine este El. Așa că îi îndreaptă pe toți cei din jur spre El și se dă la o parte. Este o întreagă teologie a credinței în această singură frază. Ea nu-L învață pe Isus, ci se încrede în El. Nu dirijează rezultatul, ci îi pregătește pe slujitori să asculte. Dacă ai rostit vreodată o rugăciune disperată fără să știi cum va răspunde Dumnezeu, ai stat exact acolo unde a stat Maria. Isus le spune slujitorilor să umple până sus cu apă șase vase de piatră, de felul celor folosite la curățirile iudeilor. Fiecare amănunt contează. Erau vase menite spălării, îndepărtării necurăției rituale. Isus ia ceea ce fusese făcut pentru ritual și o preschimbă în ceva ce aduce bucurie la o sărbătoare. Vechea rânduială a spălărilor și a străduinței este înlocuită, cu blândețe și har, de ceva nou. Când fruntașul ospățului gustă rezultatul, rămâne uimit: cel mai bun vin a fost păstrat până la urmă. Pentru cel care citește pentru prima dată, această minune este numită „semn”, iar Ioan folosește cuvântul cu intenție. Un semn arată dincolo de el însuși. Minunea este reală, dar este și o chemare: cel care o face nu este un rabin oarecare. Pentru credinciosul de multă vreme, gândește-te ce ar putea reprezenta „vasele de piatră” în viața ta: rutinele religioase, obiceiurile făcute din datorie care s-au uscat. Isus nu a venit să-ți osândească vasele goale. A venit să le umple până sus și să le prefacă în ceva ce aduce bucurie. Ce este mai bun, în mâinile Lui, nu rămâne niciodată în urma ta. Se pregătește mereu.
Ziua 3
Citirea de azi
Reflecție
Nicodim vine noaptea. Este fariseu, unul dintre cei mai învățați, mai respectați și mai împliniți religios dintre oamenii Ierusalimului. A studiat Scripturile toată viața. A păzit Legea cu o grijă scrupuloasă. Și totuși ceva în el nu-i dă pace. Vine în întuneric, poate ca să nu fie văzut, poate pentru că întrebările care îl frământă nu mai pot aștepta lumina zilei. Oricare ar fi motivul, Isus îl primește fără un cuvânt de mustrare. Ușa este deschisă, chiar și la miezul nopții. Isus merge direct la miezul a ceea ce îi trebuie lui Nicodim: "Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu." Nicodim, omul cărturar, se împiedică de acest limbaj simplu. Să se nască din nou? Cum poate un om mare să intre a doua oară în pântecele mamei sale? El gândește în plan firesc, când Isus vorbește în plan duhovnicesc. Iar această încurcătură nu este numai a lui Nicodim. Mulți oameni de azi aud "născut din nou" ca pe o etichetă religioasă, nu ca pe o realitate vie. Isus spune ceva radical: viața lui Dumnezeu trebuie sădită în tine de sus. Nu poți intra prin judecata ta, nu poți intra prin meritele tale, nu poți intra prin moștenire. Trebuie să fii făcut nou. Apoi vine versetul numit Evanghelia în miniatură: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică." Citește-l rar. Întinderea este uluitoare: lumea întreagă. Motivul este dragostea: nu obligația, nu o strategie, ci dragostea. Metoda este darul: cel mai scump dar cu putință. Iar oferta este deschisă: oricine. Cuvântul acesta nu lasă pe nimeni deoparte. Pentru cel care citește pentru prima dată, aceasta este bătaia inimii a tot ceea ce îți va arăta Ioan în următoarele optsprezece capitole. Pentru credinciosul care a citat Ioan 3:16 de o mie de ori, rămâi puțin asupra cuvintelor "atât de mult": ele vorbesc nu doar despre faptul dragostei lui Dumnezeu, ci și despre măsura ei. Cât de mult a iubit Dumnezeu lumea? Atât de mult, că a dat. Crucea nu a fost o necesitate acceptată fără voie. A fost dragoste, măsurată până la ultima picătură. Nicodim a venit în întuneric. A plecat purtând o lumină pe care încă nu putea s-o explice pe deplin. Aceeași lumină îți este oferită și ție astăzi.
Ziua 4
Citirea de azi
Reflecție
Este mijlocul zilei, ceasul cel mai fierbinte, când nimeni cu judecată nu iese să scoată apă. Și totuși, iată că o femeie vine la fântână. Vine singură, iar singurătatea ei nu este întâmplătoare. Are un trecut care a făcut-o o străină chiar și printre ai ei. Nu se așteaptă la o discuție. Cu siguranță nu se așteaptă la discuția pe care o va avea. Isus stă deja lângă fântână când ajunge ea. Ioan ne spune că „trebuia să treacă prin Samaria”, un drum pe care mulți învățători iudei îl ocoleau, fiindcă iudeii și samaritenii nu aveau între ei altceva decât disprețul. Dar Isus alege drumul cel lung, prin locul cel greu, pentru că acolo este o femeie care trebuie găsită. Îi cere să-I dea să bea apă și, făcând aceasta, trece peste toate granițele vremii: religioase, etnice și morale. Ea este uluită: „Cum! Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteancă?” Răspunsul Lui întoarce toată discuția pe dos. Nu El este cel însetat. Ea este. „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: ‘Dă-Mi să beau!’, tu singură ai fi cerut să-ți dea să bei, și ți-ar fi dat apă vie.” Ea venise să scoată apă și să plece. El a venit să-i ofere ceva care înseamnă că nu va mai înseta niciodată: nu un izvor pământesc, ci o fântână de apă vie, care țâșnește spre viața veșnică. El nu vorbește despre potolirea setei trupului. Vorbește despre dorul adânc și nepotolit din sufletul omului, pe care nicio relație, nicio realizare și nicio religie nu l-a săturat vreodată pe deplin. Apoi vine clipa care schimbă totul. Îi vorbește despre viața ei: cinci soți, iar cel pe care îl are acum nu îi este soț. Nu o spune cu asprime. O spune cu liniștea Celui care o cunoaște de mai multă vreme decât se cunoaște ea însăși. Ea nu este adusă la credință prin rușine, ci prin faptul că a fost văzută. Aleargă înapoi în satul ei și spune: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este Hristosul?” Pentru cel care citește pentru prima dată: observă că Isus a ales această femeie, puțin probabilă, trecută cu vederea, trăind la margine, ca prima persoană din Evanghelia după Ioan căreia I Se descoperă deschis ca Mesia. Pentru credinciosul încercat: din ce fântâni greșite ai scos apă? Apa vie ți se oferă și acum, iar darul rămâne fără plată.
Ziua 5
Citirea de azi
Reflecție
Închipuie-ți un pridvor acoperit lângă o scăldătoare din Ierusalim: cinci pridvoare pline de bolnavi, orbi, șchiopi, oameni care încetaseră să mai aștepte ceva bun. Auziseră că uneori apa se tulbura și cine intra primul se vindeca. Un om zăcea acolo de treizeci și opt de ani. Treizeci și opt de ani în care i-a văzut pe alții ajungând înaintea lui. Treizeci și opt de ani de aproape. Isus merge direct la el. Nu la cel mai dramatic caz, nu la cel care strigă cel mai tare, ci la acest om anume, uzat de zeci de ani de așteptare. Îi pune o întrebare care sună aproape ciudat: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). De ce l-ar întreba pe un bolnav dacă vrea să se vindece? Pentru că Isus nu este interesat doar să repare un trup. El privește întregul om, inclusiv partea din el care poate se împăcase cu neputința și învățase să se definească prin boala lui. Omul nici măcar nu răspunde direct la întrebare. Explică de ce nu a funcționat până acum. Încă gândește în termenii scăldătorii, încă privește la vechiul sistem. Iar Isus doar vorbește: ridică-te, ia-ți patul și umblă. Fără apă. Fără ritual. Fără așteptare. Doar cuvântul Fiului lui Dumnezeu, și treizeci și opt de ani de paralizie se sfârșesc într-o singură propoziție. Dar capitolul nu se oprește aici. Conducătorii religioși sunt furioși, nu pentru că un om a fost vindecat, ci pentru că s-a întâmplat în ziua de sabat. Isus răspunde cu una dintre cele mai uluitoare declarații din toată Scriptura: că El și Tatăl lucrează împreună, că Fiul are autoritatea de a da viață și că însăși Scripturile pe care le cercetează conducătorii mărturisesc despre El. Vindecarea a fost un semn; declarația este esența. Astăzi, ascultă-L pe Isus punându-ți aceeași întrebare liniștită. Există în viața ta un loc, un obicei, o durere, o frică, în care ai încetat în tăcere să mai aștepți să fii făcut sănătos? El nu așteaptă să găsești scăldătoarea potrivită sau clipa potrivită. Stă chiar lângă tine și te întreabă dacă vrei.
Ziua 6
Citirea de azi
Reflecție
În ziua dinaintea acestei discuții, Isus hrănise cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești. Mulțimea mâncase pe săturate, iar acum a trecut marea ca să-L găsească din nou. Este un moment duios, care devine repede unul care pătrunde adânc: Isus Se uită la mulțime și spune, în esență, că nu sunt aici pentru că au văzut o minune, ci pentru că au primit o masă gratis. Ei vor pâinea. El vrea să li Se dea pe Sine. Urmează una dintre cele mai profunde și mai exigente învățături pe care le-a dat Isus vreodată. El declară: „Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată, și cine crede în Mine nu va înseta niciodată" (Ioan 6:35). Pentru cel care citește pentru prima dată, observă ce face Isus: ia cea mai elementară nevoie omenească, hrana, supraviețuirea, lucrul fără de care nu poți trăi, și spune că El este răspunsul la o foame și mai adâncă. Fiecare om care a trăit vreodată știe ce înseamnă să fie flămând după ceva ce nu poate numi. Isus îi dă aici un nume. Mulțimea se împotrivește. Cer un semn, în mod ironic, după ce Îl văzuseră hrănind mii de oameni. Aduc vorba despre mană, pâinea pe care Dumnezeu a dat-o strămoșilor lor în pustie. Isus îi corectează cu blândețe: nu Moise a dat acea pâine, ci Tatăl, iar acea pâine arăta mereu spre ceva mai bun. Adevărata pâine din cer dă viață lumii, iar această pâine este o Persoană. La sfârșitul capitolului, mulți ucenici se retrag. Învățătura este prea grea, spun ei. Isus Se întoarce către cei doisprezece și îi întreabă dacă vor pleca și ei. Răspunsul lui Petru este unul dintre cele mai frumoase din Evanghelii: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice" (Ioan 6:68). Petru nu spune că a înțeles totul. Spune că nu există un alt loc unde să meargă. Aceasta este mărturisirea sinceră a oricărui suflet care L-a întâlnit cu adevărat pe Isus. Nu că fiecare întrebare și-a primit răspunsul, ci că doar El potolește foamea cea mai adâncă. Cu ce te hrănești astăzi, de te lasă gol până seara? Pâinea vieții este oferită și acum.
Ziua 7
Citirea de azi
Reflecție
Este ultima zi a Sărbătorii Corturilor, o sărbătoare de o săptămână la Ierusalim, în care, în fiecare zi, un preot aducea apă din scăldătoarea Siloamului și o turna la altar, o amintire vie a apei pe care Dumnezeu o dăduse lui Israel în pustie. Mulțimile sunt adunate, ceremonia este în culmea ei, și în acel moment plin de încărcătură Isus Se ridică și strigă cuvinte care trebuie să fi oprit orice vorbă din jur: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea" (Ioan 7:37). Pentru cel care citește pentru prima dată, ajută să știe ce însemna sărbătoarea pentru oamenii aceia. Apa într-un ținut secetos nu este o ușurare, ci viața însăși. Întreaga ceremonie era o rugăciune, o dorință, o aducere aminte că Dumnezeu făcuse odată să țâșnească apă din stâncă. Isus Se află în mijlocul acelei rugăciuni și spune: Eu sunt răspunsul. Merge și mai departe: cine crede în El nu va primi doar apă vie, ci va deveni o izvorâre a ei. „Din inima lui vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7:38). Duhul lui Dumnezeu, care locuiește într-un om, nu doar satură, ci se revarsă. Capitolul este plin de dezbinare. Unii spun că El este un prooroc. Alții spun că este Hristosul. Alții vor să-L prindă. Chiar și slujitorii trimiși să-L aresteze se întorc cu mâinile goale și spun simplu: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta" (Ioan 7:46). Cuvintele lui Isus au ceva care oprește oamenii în loc, chiar și atunci când vin cu gândul să-L oprească pe El. Nicodim, pe care l-am întâlnit în capitolul trei venind la Isus noaptea, ia cuvântul încet în sinedriu și cere dreptate. Este un lucru mic, dar este curaj. Încă nu este pe deplin la lumină, dar înaintează spre ea. Gândește-te astăzi unde ți-e sete. Nu de apă, ci de pace, de un rost, de simțământul că viața ta merge spre ceva care contează. Isus stă încă în picioare și strigă aceeași invitație. Râurile pe care le promite nu sunt un firicel, ci ceva care se revarsă din tine în viața tuturor celor din jur. Vino și bea.
Ziua 8
Citirea de azi
Reflecție
Capitolul începe dimineața devreme: curțile Templului se umplu de oameni, iar Isus se așază să învețe. Liderii religioși târăsc înăuntru o femeie prinsă în adulter și o așază în fața mulțimii, nu din grijă pentru neprihănire, ci ca să-L prindă pe Isus în capcană, între milă și Lege. Este un moment crud, iar ea este unealta lui. Isus se pleacă și scrie pe pământ. Nu ni se spune niciodată ce a scris. Apoi se ridică și rostește cuvintele care răsună de două mii de ani: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8:7). Unul câte unul, începând cu cei mai bătrâni, pleacă. Când Isus ridică privirea, rămâne doar femeia. El nu o osândește. O trimite să meargă și să nu mai păcătuiască. Apoi, tot în Templu, rostește a doua mare declarație „Eu sunt” din Evanghelia după Ioan: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8:12). Lumina, în Scriptură, nu este doar luminare: este descoperire, direcție, ceea ce îți arată unde ești și încotro mergi. A umbla în întuneric nu înseamnă doar a fi încurcat, ci a fi pierdut fără să știi. Isus spune că El este leacul acestei stări. Urmează o dezbatere lungă și încordată cu fariseii despre identitate, autoritate, adevăr și libertate. Isus le spune că adevărul îi va face liberi, iar ei se împotrivesc, afirmând că n-au fost niciodată robi. El vorbește despre o robie pe care ei nu o văd: robia păcatului, felul în care răul își îndoaie viața spre sine până când nu se mai poate îndrepta. Adevărata libertate, spune El, vine prin Fiul. Capitolul atinge culmea printr-o afirmație atât de uluitoare încât aproape că Îl costă viața pe loc: „Înainte de a se naște Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58). Nu „Eu am fost”, ci Eu sunt. Timpul prezent veșnic. Numele pe care Dumnezeu Și l-a dat la rugul aprins, rostit acum de un om aflat într-o curte din Ierusalim. Pentru cel care abia a crezut, aceasta este inima a tot ce construiește Ioan. Pentru credinciosul încercat, rămâi și astăzi în fața greutății acestor cuvinte: EU SUNT cel veșnic, care S-a aplecat să scrie pe pământ lângă o femeie rușinată, este același care ține toate lucrurile laolaltă.
Ziua 9
Citirea de azi
Reflecție
Închipuie-ți un om care nu a văzut niciodată un răsărit de soare. S-a născut în întuneric, nu în întunericul unei nopți grele, ci în cel al fiecărei zile din viața lui. Stă lângă drum și cerșește, iar ucenicii trec pe lângă el și pun o întrebare teologică: al cui păcat a cauzat aceasta? Isus nu vrea nici să audă. Schimbă totul într-o singură suflare: orbirea acestui om nu este o pedeapsă, ci o pânză albă. Dumnezeu este pe cale să picteze ceva glorios. Isus scuipă pe pământ, face tină și unge ochii omului. Este o minune ciudată, lipită de pământ: Fiul lui Dumnezeu folosește țărână și salivă, aceleași materiale brute ale creației. Apoi îl trimite să se spele în scăldătoarea Siloam, care, ne spune Ioan, înseamnă „Trimis”. Omul se duce, se spală și se întoarce văzând. Observă că el ascultă înainte să-l vadă pe Cel care l-a vindecat. Credința lucrează adesea tocmai așa: ne îndreptăm spre ceea ce spune Isus înainte de a înțelege pe deplin cine este El. Ce urmează este aproape comic prin tragedia lui. Vecinii nu pot crede că e același om. Fariseii îl cheamă la interogatoriu, de două ori, pentru că vindecarea s-a făcut într-o zi de Sabat. Îi cercetează pe părinții lui. Îl numesc pe Isus păcătos. Iar la fiecare rând de întrebări, cerșetorul de odinioară orb devine tot mai îndrăzneț. Începe cu „Omul care se cheamă Isus” și sfârșește, după ce Isus îl găsește din nou, căzând la picioarele Lui și spunând: „Cred, Doamne!” (Ioan 9:38). Omul care nu putea vedea devine cel mai limpede văzător din tot capitolul. Iată ce merită să zăbovim astăzi: fariseii vedeau foarte bine și au rămas cu totul orbi, în timp ce cerșetorul din praf a primit și vederea trupească, și vederea duhovnicească în aceeași după-amiază. Isus a spus: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 9:5). Lumina nu negociază cu întunericul: pur și simplu sosește, iar întunericul se retrage. Orice te-a ținut în întuneric, fie îndoială, rușine sau o rană purtată de ani de zile, Isus nu îți cere să o explici mai întâi. Îți cere să mergi și să te speli.
Ziua 10
Citirea de azi
Reflecție
Oile nu sunt animale grandioase. Nu sunt înfricoșătoare ca leii și nici iuți ca cai. Rătăcesc. Se sperie. Depind cu totul de cineva care cunoaște drumul. Isus a ales cu bună știință această imagine când a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11) și, dacă suntem sinceri, imaginea ni se potrivește mai bine decât ne place să recunoaștem. În acest capitol, Isus face o deosebire clară între păstorul cel bun și simbriaș. Simbriașul are slujba, dar nu are oile. Când vine lupul, fuge, nu neapărat pentru că ar fi rău, ci pentru că oile nu sunt cu adevărat ale lui. Păstorul cel bun, dimpotrivă, își pune viața pentru oi. Aceasta nu este o simplă comparație pe care o caută Isus, ci o profeție către care merge. Descrie crucea înainte de a urca pe ea și spune despre ea un lucru uimitor: „Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine” (Ioan 10:18). Răstignirea nu a fost ceva ce I s-a întâmplat lui Isus. A fost ceva ales de El, pentru tine, cu deplină cunoaștere a prețului. Tot El vorbește despre faptul că Își cunoaște oile și că este cunoscut de ele, în aceeași suflare în care vorbește despre cum Îl cunoaște pe Tatăl: „Cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, după cum Tatăl Mă cunoaște pe Mine, și Eu cunosc pe Tatăl” (Ioan 10:14-15). Este o înălțare uluitoare. Apropierea pe care o ai cu Păstorul are drept model apropierea din însăși Treimea. Nu ești un număr într-o turmă. Ești cunoscut. Și apoi vine făgăduința care a liniștit nenumărate inimi tremurânde de-a lungul veacurilor: „Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc, și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, și nu vor pieri niciodată, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:27-28). Sunt pomenite două mâini, a Fiului și a Tatălui, iar oile sunt ținute în amândouă. Orice ai înfrunta astăzi, nu aluneci printre acele degete. Odihnește-te în aceasta.
Ziua 11
Citirea de azi
Reflecție
Există un detaliu în Ioan 11 despre care teologii au scris biblioteci întregi și pe care copiii îl observă imediat: „Isus a plâns” (Ioan 11:35). Este cel mai scurt verset din Biblie și unul dintre cele mai importante. Cel care urmează să-l cheme pe Lazăr din moarte stă mai întâi la mormânt și plânge. Nu joacă o durere. Nu face gesturi de compasiune de formă. Este cu adevărat mișcat: cuvântul folosit de Ioan sugerează că a suspinat din adâncul ființei, ca un val care se ridică de pe fundul oceanului. Dumnezeul universului plânge la un mormânt. Înainte de a ajunge la minune, trebuie să stăm o clipă lângă surori. Maria și Marta spun amândouă același lucru când Îl văd pe Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11:21, 32). În răspunsul lui Isus către niciuna dintre ele nu există mustrare. Nu spune: „Trebuia să te încrezi mai mult în Mine.” O întâmpină pe Marta cu teologie: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25), iar pe Maria o întâmpină cu lacrimi. Este destul de mare ca să-ți dea pe amândouă și destul de înțelept ca să știe de care ai nevoie mai întâi. Scena de la mormânt este aproape de nesuportat prin dramatismul ei. Isus poruncește să fie dată piatra la o parte. Marta protestează, practic și sincer: „Doamne, miroase deja, căci este mort de patru zile” (Ioan 11:39). Cele patru zile contează. Tradiția iudaică spunea că sufletul rămâne lângă trup trei zile. După patru, nu mai rămânea nicio speranță, după nicio măsură omenească. Isus a așteptat până când speranța nu mai era doar slabă, ci dispăruse. Apoi S-a rugat cu glas tare, nu pentru Sine, spune El, ci pentru mulțime, și a strigat în întuneric: „Lazăre, vino afară!” Și mortul a ieșit. Observă că Isus nu intră după Lazăr. Cheamă, iar viața ascultă de glasul Lui. Este același glas care a rostit lumea în existență în Geneza, același glas care va chema într-o zi fiecare mormânt să se deschidă. Dacă te afli astăzi într-o situație moartă de patru zile, sau de patru ani, Isus încă stă la intrare și încă te cheamă.
Ziua 12
Citirea de azi
Reflecție
Ioan 12 este un capitol al sosirilor și al despărțirilor, al lucrurilor care se limpezesc și al celor care alunecă din mâini. Cu șase zile înainte de Paște, Maria din Betania, aceeași femeie care stătea la picioarele lui Isus în timp ce sora ei se frământa, ia o litră de mir scump și Îi unge picioarele, ștergându-le cu părul ei. Casa se umple de mireasmă. Iuda se împotrivește, în numele economiei. Isus o apără: ea a făcut aceasta pentru ziua îngropării Sale, spune El. Poate că ea nu înțelegea pe deplin ce face, dar dragostea îi dăduse un fel de cunoaștere pe care socoteala nu l-ar putea da niciodată. Urmează intrarea triumfală: mulțimea flutură ramuri de finic, strigă „Osana” și își așterne hainele pe drum. Pare o încoronare. Și este una, dar nu de felul celei pe care o aștepta cineva. Chiar ucenicii, ne spune Ioan, nu au înțeles ce se întâmplă decât după înviere. Rareori recunoaștem cele mai însemnate clipe cât timp le trăim. Apoi niște greci vin la Filip cu o cerere simplă: „Domnilor, am vrea să vedem pe Isus” (Ioan 12:21). Este una dintre cele mai adânci rânduri ale Evangheliei, spusă în liniște. Sunt neevrei, străini, oameni care nu aveau nicio moștenire în promisiunile date lui Israel, și totuși vor să Îl vadă pe Isus. Venirea lor pare să trezească ceva în El. El anunță: „A venit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit” (Ioan 12:23). Vorbește despre un grăunte de grâu care trebuie să cadă în pământ și să moară înainte de a aduce roadă. Vorbește despre Sine. Vorbește despre noi. Apoi se roagă cu glas tare, iar Tatăl răspunde din cer cu un glas ca de tunet, și mulțimea se împarte în privința a ceea ce a auzit. Unii spun că a vorbit un înger, alții au auzit doar un zgomot. Același sunet, auzit diferit, după urechea care îl primește. Isus spune: „Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și când voi fi ridicat de pe pământ, voi trage pe toți oamenii la Mine” (Ioan 12:31-32). Crucea nu este o înfrângere îmbrăcată în haine de biruință. Ea este biruința însăși. Astăzi, lasă ca această ridicare să te tragă mai aproape.
Ziua 13
Citirea de azi
Reflecție
Imaginați-vă scena: camera de sus, în noaptea dinaintea crucii. Isus, știind bine că Tatăl I-a dat toate în mâini, că de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu se întoarce, se ridică de la cină, își leagă un ștergar în jurul mijlocului și începe să spele picioarele ucenicilor Săi. Creatorul universului îngenunchează înaintea făpturilor create de El. Dacă nu vă oprește în loc acest lucru, citiți-l încă o dată. Pentru cel care citește pentru prima dată: în lumea antică, spălarea picioarelor era treaba celui mai umil slujitor din casă. Drumurile erau pline de praf, iar picioarele încălțate în sandale erau murdare. Nimeni cu un rang în societate nu spăla picioarele altcuiva. Tocmai de aceea se trage Petru înapoi: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” (Ioan 13:6). Isus face ceva ce toți cei din încăpere înțelegeau că este sub demnitatea Lui, și o face deliberat, cu dragoste, fără nicio ezitare. Dar aici este mai mult decât o lecție de smerenie, deși doar aceasta ar putea umple o viață întreagă. Isus le spune ucenicilor: „Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora” (Ioan 13:14). El nu oferă doar un model de atitudine, ci redefinește chiar însemnătatea măreției. În împărăția pe care o zidește El, cel care slujește este cel care conduce. Puterea nu te ridică deasupra oamenilor, ci te trimite spre ei. Pentru credinciosul încercat, iată ceva de cugetat: Ioan ne spune că Isus a spălat picioarele și lui Iuda. Știa că Iuda avea să-L trădeze înainte să se sfârșească noaptea și totuși a îngenuncheat înaintea lui. Aceasta nu este naivitate, ci o dragoste suverană, deliberată, care refuză să se lase micșorată de eșecul celui căruia îi slujește. Este un portret al harului care ar trebui să amuțească orice scuză pe care o găsim pentru a nu arăta bunătate celor care ne-au greșit. Astăzi, ștergarul tău poate fi un telefon pe care l-ai tot amânat, o sarcină mai prejos de funcția ta sau un cuvânt bun spus cuiva care nu l-a meritat. Împăratul Slujitor ți-a arătat drumul. Întrebarea este dacă Îl vei urma până în genunchi.
Ziua 14
Citirea de azi
Reflecție
Ucenicii sunt înspăimântați. Isus tocmai le-a spus că Îi părăsește, că unul dintre ei Îl va vinde și că Petru, stânca lor, Îl va tăgădui înainte de dimineață. Camera trebuie să fi părut că pardoseala se prăbușește sub ei. Chiar în acea clipă de cutremur, Isus rostește unele dintre cele mai duioase cuvinte din toată Scriptura: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu, și aveți credință în Mine” (Ioan 14:1). Pentru cine este la început de drum cu Biblia, acest capitol este un dar și o hartă. Isus le spune ucenicilor că Se duce să le pregătească un loc și că Se va întoarce să-i ia. Toma, sincer ca întotdeauna, spune deschis: nu știm unde Te duci, cum am putea cunoaște calea? Iar Isus răspunde printr-o afirmație atât de deplină, încât a răsunat în două mii de ani de dor omenesc: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). El nu spune că știe calea sau că ți-o va arăta. Spune că El este calea. Drumul și țelul sunt una și aceeași Persoană. Cei care umblă cu Hristos de ani de zile să se oprească o clipă la cuvântul adevăr. Într-o lume care vede adevărul ca pe o preferință, Isus Se înfățișează ca izvorul și ființa lui. Tot ce a fost vreodată spus sau descoperit ca adevărat este adevărat pentru că oglindește, oricât de slab, pe Cel care este Adevărul Însuși. Când te încrezi în El, nu te sprijini pe un sentiment sau pe o filozofie, ci stai pe singurul temei care nu se clatină. Și mai este viața, nu simpla existență, ci o viață pe care moartea nu o poate sfârși. Isus nu oferă o variantă mai lungă a ceea ce ai deja. El oferă ceva deosebit în ființa lui: o viață care curge de la Tatăl Însuși, prin Fiul, în oricine vine. Oricare ar fi lucrul care îți tulbură inima astăzi, și ceva o tulbură, ai primit aceeași chemare pe care au primit-o ucenicii în odaia de sus. Crede. Nu orbește, ci cu ochii larg deschiși spre Cel care a spus că este calea spre casă.
Ziua 15
Citirea de azi
Reflecție
Undeva între foișorul de sus și grădina Ghetsimani, Isus face o pauză și rostește una dintre cele mai intime imagini pe care le-a zugrăvit vreodată despre viața creștină. „Eu sunt Viața, voi sunteți mlădițele”, spune El (Ioan 15:5). Dacă ai văzut vreodată o vie, știi că mlădița nu se chinuie să aducă rod. Pur și simplu rămâne unită cu butucul. Seva viei curge prin ea, iar rodul este urmarea firească a acestei legături. Pentru un cititor nou, această imagine aduce o mare eliberare. Viața creștină nu înseamnă în primul rând să te străduiești mai mult. Înseamnă să rămâi aproape. Isus spune: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămânea în voi”. Cuvântul „a rămâne” înseamnă a petrece, a-ți face casa, a nu te îndepărta. Mlădița desprinsă de viță nu se luptă și nu eșuează să facă struguri; pur și simplu se usucă, pentru că departe de viță nu mai are deloc viață. Isus spune limpede: „căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Aceasta nu este o descurajare, ci o invitație de a nu te mai epuiza și de a începe să tragi din izvorul potrivit. Pentru cei care umblă de multă vreme cu Domnul, observați ce spune Isus despre lucrarea Tatălui: „Orice mlădiță care aduce rod, o curăță, ca să aducă și mai mult rod” (Ioan 15:2). A curăța înseamnă aici a tăia, a toci ceea ce e în plus. Viticultorul îndepărtează ceea ce este bun, pentru ca ceea ce rămâne să devină măreț. Dacă te afli într-un anotimp de pierdere, de reducere sau de tăiere, acest verset nu explică durerea, dar îți spune cine ține foarfeca și de ce. Tatăl curăță mlădițele pe care le prețuiește cel mai mult. Și prin toate acestea se țese dragostea. Isus întemeiază întreaga imagine pe dragostea dintre Tatăl și Fiul, apoi o extinde asupra noastră: „Rămâneți în dragostea Mea” (Ioan 15:9). Aceasta nu este un contract de îndeplinit, ci o relație în care să locuiești. Rodul, bucuria, ascultarea, rugăciunea ascultată, crește din dragoste, nu din trudă. Astăzi, nu te întreba cum poți aduce mai mult rod. Întreabă-te cât de aproape ești de Viță.
Ziua 16
Citirea de azi
Reflecție
Isus vorbește în continuare ucenicilor Săi în noaptea arestării și le spune ceva ce trebuie să fi părut aproape imposibil de crezut: „Vă este de folos să mă duc Eu” (Ioan 16:7). De folos, adică, de fapt, mai bine, în avantajul vostru. Cum ar putea plecarea lui Isus să fie mai bună decât prezența Lui? Răspunsul este Duhul Sfânt, Mângâietorul, iar acest capitol este marea Lui prezentare. Pentru cel care citește pentru prima dată, cuvântul Mângâietor traduce cuvântul grecesc Paraclet, care poartă un bogat mănunchi de înțelesuri: cel chemat alături ca să ajute, un apărător, un sfetnic, unul care întărește. Cât timp Isus a fost pe pământ, era prezent fizic într-un singur loc deodată. Duhul făgăduit avea să locuiască în fiecare credincios, pretutindeni, întotdeauna. Ucenicii erau pe cale să-L piardă pe Isus cel văzut și să primească pe Dumnezeu locuind în ei. Aceasta nu este un pas înapoi, ci un pas uimitor înainte. Isus descrie lucrarea Duhului în trei direcții. Față de lume, Duhul dovedește vinovată lumea în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata: face ca realitățile nevăzute ale veșniciei să pară reale și urgente pentru inimile oamenilor. Față de ucenici, Duhul îi călăuzește în tot adevărul, luând din ce este al lui Hristos și vestindu-le celor care Îi aparțin. Iar față de viitor, Duhul descoperă lucrurile viitoare, ca poporul lui Dumnezeu să nu rămână niciodată să pășească prin necunoscut fără un călăuzitor. Pentru credinciosul care umblă cu Domnul de ani de zile, observați duioșia din versetul 20: „întristarea voastră se va preface în bucurie.” Isus nu spune că întristarea voastră va fi înlocuită de bucurie, ca și cum durerea nu ar fi existat. Spune că se va preface, se va transforma, aceeași materie brută schimbată în ceva nou. Crucea însăși este modelul: cea mai grea vineri din istorie a devenit temelia vieții veșnice. Întristarea ta nu se pierde în mâinile Duhului. Astăzi nu ești lăsat singur. Mângâietorul a venit și este mai aproape decât următoarea ta respirație.
Ziua 17
Citirea de azi
Reflecție
Înainte de a intra în grădina în care avea să fie vândut de Iuda, Isus s-a oprit și s-a rugat. Nu o rugăciune grăbită, nu o implorare șoptită, ci o convorbire lungă, fără grabă, cu Tatăl Său, pe care Ioan 17 ne-o păstrează ca pe o scrisoare lăsată deschisă pe o masă. Și iată ce ar trebui să te oprească în loc: numele tău, într-un fel, se află în această rugăciune. Isus nu se ruga doar pentru cei unsprezece bărbați care stăteau aproape de El. S-a rugat pentru toți cei care aveau să creadă vreodată prin cuvântul lor, și printre ei te numeri și tu, cel care citești astăzi. Isus începe rugându-se pentru Sine, cerându-I Tatălui să-L slăvească, pentru ca și El să slăvească pe Tatăl. Apoi se roagă pentru ucenicii Săi: să fie păziți, să fie una, să fie sfințiți în adevăr. Dar apoi lărgește cercul: „Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor" (Ioan 17:20). Oprește-te aici. Fiul lui Dumnezeu, cu câteva ceasuri înainte de răstignire, când greutatea crucii Îl apăsa deja, a folosit o parte din ultimele Lui suflări ca să se roage pentru tine. Pentru cel care abia începe să citească, acest capitol este numit uneori Rugăciunea de Mare Preot, pentru că aici Isus acționează ca marele nostru mijlocitor, Cel care stă între noi și Dumnezeu și Își pledează cauza pentru noi. Pentru credinciosul încercat, observă ce cere El: nu să fim scoși din lume, ci să fim păziți de cel rău cât timp rămânem în ea. El nu Se roagă pentru scăparea ta. Se roagă pentru ocrotirea ta, pentru sfințenia ta și pentru unirea ta cu ceilalți credincioși. Inima rugăciunii bate în versetul 3: viața veșnică nu este o destinație la care ajungem după moarte, ci cunoașterea lui Dumnezeu chiar acum, personal și adevărat. O astfel de cunoaștere schimbă felul în care te trezești dimineața. Nu ești uitat. Ești purtat în rugăciune de Fiul lui Dumnezeu Însuși, ale cărui rugăciuni sunt întotdeauna auzite de Tatăl.
Ziua 18
Citirea de azi
Reflecție
În Ioan 18 este un moment pe care îl citim ușor în grabă, dar odată ce l-ai văzut, nu-l mai poți uita. Când ostașii și slujitorii vin să-L aresteze pe Isus în grădină, El pășește înainte, nu înapoi, și îi întreabă: "Pe cine căutați?" Ei răspund: "Pe Isus din Nazaret." Și El le spune: "Eu sunt." La aceste cuvinte, toată ceata înarmată se trage înapoi și cade la pământ. Cei veniți să aresteze sunt opriți de sunetul glasului Lui. Nu era o victimă fără apărare, prinsă în noapte. Era un Împărat care a ales să fie luat. Ioan 18 străbate repede una dintre cele mai întunecate nopți din istoria omenirii: Iuda, care conduce ostașii cu felinare și făclii ca să găsească Lumina lumii, Petru, care scoate sabia și taie urechea unui rob, Isus, dus mai întâi la Anna, apoi la Caiafa și apoi la Pilat. Și țesută prin toate acestea, ca un fir de durere, este tăgăduirea lui Petru: de trei ori, întocmai cum spusese Isus. "Simon Petru stătea în picioare și se încălzea" (Ioan 18:25). Stătea la focul vrăjmașilor și se încălzea, în timp ce Domnul lui era întrebat înăuntru. Acest mic amănunt îți frânge inima. Pentru cel care citește pentru prima dată, merită să știi că Pilat era guvernatorul roman, cel care avea autoritatea legală de a porunci o răstignire. El nu găsea nicio vină în Isus, și totuși a fost împins de mulțime și de conducătorii religioși spre o hotărâre căreia propria lui conștiință i se împotrivea. Întrebarea lui cunoscută, "Ce este adevărul?" (Ioan 18:38), a fost adresată chiar Aceluia care tocmai Se declarase pe Sine adevărul, iar el a plecat fără să aștepte răspunsul. Astăzi, nu sta prea departe de Petru. Cei mai mulți dintre noi ne-am încălzit la un moment dat la focul nepotrivit: am tăcut despre credința noastră când ne-a costat ceva, am ales confortul în locul convingerii. Vestea bună este că povestea lui Petru nu se termină la foc. Nici a ta.
Ziua 19
Citirea de azi
Reflecție
Un singur cuvânt în greaca originală, tetelestai, redat în română prin: „S-a isprăvit!” Ioan 19:30 ni le arată ca ultimele cuvinte rostite deliberat de Isus, înainte de a-Și pleca capul și de a-Și da duhul. Sunt cele mai însemnate cuvinte care au fost rostite vreodată și nu au fost un strigăt de înfrângere. În lumea antică, negustorii ștampilau acest cuvânt pe o datorie achitată. Tetelestai. Plătit în întregime. Ceea ce a declarat Isus de pe cruce nu a fost că viața Lui s-a sfârșit, ci că lucrarea a fost împlinită. Ioan 19 nu ocolește nimic. Nu îndulcește suferința. Biciuirea, coroana de spini, haina de batjocură, crucea purtată prin cetate, cuiele, ceasurile de agonie în văzul tuturor: Ioan le consemnează pe toate cu o pană statornică și îndurerată. El a fost acolo. A stat aproape de cruce, împreună cu Maria, mama lui Isus, și L-a auzit pe Isus vorbind de pe ea. Când Isus a privit în jos și Și-a văzut mama și pe ucenicul pe care-l iubea stând împreună, i-a încredințat unul altuia: „Femeie, iată fiul tău!” și „Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27). Chiar și în clipa morții, Se îngrijea de cei pe care-i iubea. Pentru cititorul nou, este de ajutor să înțeleagă că fiecare amănunt al răstignirii a împlinit profeții străvechi, scrise cu sute de ani înainte: soldații trăgând la sorți pentru haina Lui, niciun os al Său care să fie zdrobit, coasta Lui străpunsă. Ioan le arată iar și iar, nu ca pe niște curiozități, ci ca mărturie: aceasta nu a fost un accident. A fost un plan, purtat în inima lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Pentru credinciosul care a auzit această istorisire de multe ori, rămâi astăzi în fața greutății pe care o are „s-a isprăvit”. Nu mai rămâne nimic de adăugat din partea ta. Nicio străduință, nicio încercare de a câștiga sau de a te dovedi nu poate îmbunătăți ceea ce El a declarat desăvârșit. Datoria este ștampilată. Lucrarea este făcută. Singurul tău răspuns este să primești.
Ziua 20
Citirea de azi
Reflecție
Maria Magdalena a venit la mormânt când era încă întuneric. Acest detaliu nu este doar o indicație de timp, ci un portret al durerii. A venit înainte de răsăritul soarelui pentru că somnul îi era cu neputință, iar mormântul era ultimul loc în care Îl văzuse. Ce a găsit a fost o intrare deschisă și un mormânt gol, iar prima ei reacție nu a fost bucuria, ci sentimentul pierderii: „Au luat din mormânt pe Domnul și nu știm unde L-au pus” (Ioan 20:2). Durerea ne poate face înceți în a recunoaște o minune, chiar și atunci când ne aflăm chiar în mijlocul ei. Petru și Ioan au alergat la mormânt. Ioan a ajuns primul, dar s-a oprit la intrare; Petru, fiind cel care era, a intrat de-a dreptul. Au văzut fâșiile de pânză așezate acolo și ștergarul care fusese pe capul Lui, împăturit separat, într-un loc deosebit, iar Ioan ne spune că a văzut și a crezut. Pânza împăturită este un lucru mic, dar a mișcat inimile credincioșilor de secole. Un hoț de morminte pleacă în grabă. Cine împăturește ștergarul ne spune că a plecat de bunăvoie, în felul Lui. Apoi vine clipa care a răscolit inimi timp de două mii de ani. Maria stătea afară și plângea, iar Isus cel înviat i-a rostit numele. Doar numele ei: „Maria!”, și ea L-a recunoscut pe loc. „Rabuni!”, a spus ea, adică Învățătorule. Așa arată învierea de aproape: nu o argumentație teologică, nu o vedenie orbitoare, ci numele tău rostit de Cel pe care credeai că L-ai pierdut pentru totdeauna. El nu este o amintire. Nu este o metaforă. Este viu și îți cunoaște numele. Pentru cititorul începător, acest capitol cuprinde și faimoasa îndoială a lui Toma și răspunsul răbdător și plin de har al lui Isus, dovadă că lupta sinceră este binevenită în prezența Lui. Pentru credinciosul încercat, observă că primul cuvânt al lui Hristos cel înviat către ucenici este pacea, rostită de două ori. Orice ai duce în ziua aceasta, cuvântul acesta este rostit și acum asupra ta.
Ziua 21
Citirea de azi
Reflecție
Învierea nu este o notă de subsol, ci un început. Ioan 21 se deschide pe malul Mării Tiberiadei, unde șapte ucenici s-au întors la ceea ce știau: pescuitul. Mrejele sunt goale. Noaptea a fost lungă. Apoi un străin de pe mal le strigă și le spune să arunce mreaja în partea dreaptă, iar deodată nu mai pot s-o tragă de greutatea peștilor. Este Domnul. Iar Petru, auzind aceasta, nu mai așteaptă barca: se aruncă în apă. După douăzeci și unu de capitole, Ioan ne arată încă o dată că Isus merită orice salt lipsit de ceremonie, făcut din toată inima. Ce urmează pe acel mal este una dintre cele mai duioase scene din toată Scriptura. Isus a făcut deja un foc. Are deja pâine și pește pregătite. Regele regilor, înviat, face micul dejun pentru niște pescari obosiți. Dacă ești la început de drum, primește aceasta: așa este Dumnezeu. El nu ne întâmpină eșecurile cu o predică, ci golul nostru cu o masă. Dacă ești un credincios încercat, observă ce nu spune Isus. Nu spune: „V-am zis eu.” Spune: „Veniți de prânziți” (Ioan 21:12). Apoi vine restaurarea lui Petru. De trei ori Isus întreabă: „Mă iubești?”, câte o dată pentru fiecare tăgăduire de lângă celălalt foc, în curtea marelui preot. Fiecare întrebare este o rană curățată și închisă. Fiecare răspuns: „Paște mieii Mei... Paște oile Mele... Paște oile Mele”, este o însărcinare pusă înapoi în mâini care o scăpaseră. Petru nu este dat deoparte de eșecul lui, ci este trimis de iertarea primită. Domnul nu ne preface în ceva mai mic. El ne ridică la ceva mai mare. Acum trei săptămâni am început cu „La început era Cuvântul”. Astăzi nu încheiem cu un punct, ci cu o ușă deschisă larg. Isus îi spune lui Petru: „Vino după Mine” (Ioan 21:19), iar același îndemn răsună pe fiecare pagină pe care ai citit-o și în fiecare zi pe care o vei trăi. Evanghelia după Ioan nu se sfârșește, ci continuă în tine. Întrebarea nu este dacă Isus este Domn. Întrebarea este dacă, precum Petru, Îl iubești destul cât să-I paști oile astăzi.