Toate planurile

Cine este Isus?

Șapte zile în care Îl întâlnim pe Isus în Evanghelii: cuvintele Lui, puterea Lui, mila Lui, crucea Lui și învierea Lui.

  1. Ziua 1

    Cuvântul făcut trup

    Citirea de azi

    Reflecție

    Înainte ca prima pasăre să cânte, înainte ca primul val să se spargă pe vreun țărm, înainte ca timpul să tragă prima suflare, era Cuvântul. Ioan nu ne introduce în Evanghelia sa cu o poveste a nașterii sau cu o genealogie. Ne duce într-un loc mai vechi decât toate acestea. „La început era Cuvântul”, scrie el, „și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1). Dacă ești nou în Biblie, ascultă aceasta rar: Ioan ne spune că Isus nu a început într-o iesle din Betleem. El era deja acolo, la temelia tuturor lucrurilor, și tot ce există a venit la ființă prin El. Pentru cei care au citit aceste versete de o sută de ori, rămâneți o clipă la cuvântul „cu”. Cuvântul era cu Dumnezeu: în greacă, expresia sugerează față în față, într-o comuniune intimă. Înainte de creație, înainte de îngeri, înainte de orice putem numi, era o relație în inima realității. Dragostea nu a fost ceva inventat de Dumnezeu când ne-a făcut pe noi; dragostea era deja însăși natura lui Dumnezeu, Tatăl și Fiul în comuniune veșnică. Acesta este Cel care a intrat în lumea noastră. Și a intrat cu adevărat. Versetul 14 este una dintre cele mai uluitoare propoziții scrise vreodată: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi.” Cuvântul tradus prin „a locuit” înseamnă, literalmente, că Și-a așezat cortul printre noi, un ecou deliberat al cortului întâlnirii din pustie, unde Dumnezeu venise să locuiască în mijlocul taberei poporului Său. Dumnezeul veșnic, necreat, nu a trimis un mesaj sau un sol. A venit Însuși, îmbrăcat în piele, supus foamei, frigului și durerii, ca să vedem „slava Lui, slavă pe care o primește de la Tatăl ca Singur născut Fiu, plin de har și de adevăr”. Ce înseamnă aceasta pentru viața ta de astăzi? Înseamnă că nu ai de-a face niciodată cu un Dumnezeu îndepărtat și nepăsător când deschizi această carte sau îți pleci capul în rugăciune. Dumnezeul care a chemat stelele la existență a ales să poată fi găsit, atins, cunoscut. A venit acolo unde ești tu. Orice porți în dimineața aceasta, îndoială, durere, mirare sau pur și simplu o liniștită zi de marți, Cuvântul făcut trup nu este departe. El a făcut deja cea mai lungă călătorie cu putință, doar ca să fie cu tine.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  2. Ziua 2

    Iată Mielul

    Citirea de azi

    Reflecție

    Imaginează-ți că stai pe malul râului Iordan și privești o mulțime care forfotește, când un om pe care îl cunoști, un profet aspru și neînduplecat, se oprește deodată, arată peste apă și spune despre un alt om care se apropie: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Acesta este momentul pe care ni l-a dat Ioan Botezătorul. Iar cuvintele acelea, rostite într-o după-amiază obișnuită, lângă un râu, poartă greutatea a o mie de ani de istorie. Pentru urechea unui iudeu din mulțimea aceea, cuvântul „miel” era plin de amintiri. Era mielul Paștelui, junghiat pentru ca moartea să treacă pe lângă casă. Era mielul jertfei zilnice din templu, adus dimineața și seara, fără încetare. Iar în spatele tuturor stătea poezia sfâșietoare a lui Isaia, scrisă cu șapte secole înainte: „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53:3). Isaia a văzut pe Cineva care avea să fie „străpuns pentru păcatele noastre” și „zdrobit pentru nelegiuirile noastre”, Cineva pe ai cărui umeri avea să fie pus păcatul nostru, al tuturor. Întregul sistem de jertfe al lui Israel era o săgeată lungă și lentă, îndreptată spre acest singur om. Ceea ce a înțeles Ioan Botezătorul, și ceea ce ucenicii aveau să înțeleagă pe deplin abia după înviere, este că Isus n-a venit doar ca să ne învețe o morală mai bună sau să ne inspire să fim mai buni. A venit să rezolve cea mai adâncă problemă a noastră: povara păcatului și despărțirea pe care o aduce între noi și un Dumnezeu sfânt. Mielul nu ține predici oilor despre rătăcirea lor. Mielul moare în locul lor. Celui care citește pentru prima dată, iată-i adevărul simplu și frumos: orice ai făcut, orice porți în colțurile liniștite ale conștiinței tale, Ioan arată spre Cel care a venit să ia asupra Sa toate acestea. Nu ca să le micșoreze, nu ca să se prefacă că nu contează, ci ca să le poarte El Însuși. Iar celui care crede de multă vreme, întreabă-te dacă Mielul nu ți-a devenit atât de familiar, încât ai încetat să te mai minunezi. Lasă degetul întins al lui Ioan să te îndrepte din nou într-acolo astăzi: privește-L, privește-L cu adevărat, și lasă mirarea să se întoarcă.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  3. Ziua 3

    Putere peste furtună

    Citirea de azi

    Reflecție

    Fusese o zi lungă. Isus învățase mulțimile dintr-o corabie aflată lângă țărm, parabolă după parabolă, până când soarele a început să coboare. Apoi le-a zis ucenicilor Săi: „Să trecem de cealaltă parte” (Marcu 4:35), și au pornit pe Marea Galileii. Marcu ne spune, cu genul de amănunt pe care îl reține doar un martor ocular, că L-au luat „așa cum era”: obosit, încă în hainele cu care învățase, fără nicio pregătire pentru o călătorie. Și apoi a venit furtuna. Marea Galileii se află într-o adâncitură înconjurată de dealuri, iar furtunile se pot abate asupra ei cu o iuțeală înfricoșătoare. Mai mulți dintre acești ucenici erau pescari care lucraseră pe aceste ape toată viața. Nu erau oameni care să se sperie ușor. Dar Marcu ne spune că valurile se prăvăleau în corabie și că ea se umplea. Între timp, Isus era la cârmă, adormit pe un căpătâi. L-au trezit cu o întrebare care răsună și azi, din veac în veac, prin suferința omenească: „Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?” (Marcu 4:38). Ai rostit vreodată în rugăciune ceva foarte apropiat de aceasta? Ce s-a întâmplat apoi este unul dintre cele mai tăcut uimitoare momente din toată Scriptura. Isus „S-a sculat, a certat vântul și a zis mării: Taci! Fii liniștită! Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare” (Marcu 4:39). Nu S-a rugat ca furtuna să înceteze. Nu I-a cerut Tatălui în locul ucenicilor. A vorbit direct vântului și apei, ca Unul care are stăpânire peste ele, pentru că o are. Ucenicii, care se temuseră de furtună, s-au trezit acum temători de El și se întrebau unii pe alții: „Cine este Acesta?” Exact această întrebare vrea Marcu să ne-o punem și noi. Dar nu trece prea repede peste căpătâi. Isus era cu adevărat, omenește, epuizat. El știe ce înseamnă să fii istovit, să fii în corabie când valurile sunt mari, să fii înconjurat de oameni înspăimântați. Nu este un Dumnezeu îndepărtat, nepăsător la furtunile vieții omenești. El este în corabie împreună cu tine. Și are stăpânire peste tot ce amenință astăzi să te scufunde. Același glas care a spus Mării Galileii: „Taci! Fii liniștită!” este glasul care poate vorbi chiar acum în haosul împrejurărilor tale.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  4. Ziua 4

    Pâinea vieții

    Citirea de azi

    Reflecție

    Mulțimea văzuse ceva extraordinar: cinci mii de oameni hrăniți cu cinci pâini și doi pești. Au fost atât de impresionați, încât voiau să-L facă pe Isus împărat cu sila. Dar Isus știa ceva ce ei nu știau: alergau după pâine, nu după Brutar. Așa că i-a îndemnat, blând și direct, spre o foame mai adâncă, pe care încă nu o numiseră. „Eu sunt pâinea vieții”, le-a spus El. „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată, și cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35). Este una dintre marile declarații „Eu sunt” ale lui Isus și merită savurată încet. Pâinea, în lumea veche, nu era un fel de mâncare alăturat, ci masa însăși. Era supraviețuirea. Când Isus alege această imagine, nu vorbește despre un lux sau despre un adaos la viață. El spune: Eu sunt ceea ce nu poți trăi fără. Mulțimea pomenise mana din pustie, pâinea minunată căzută din cer ca să-l hrănească pe Israel patruzeci de ani în deșert. Isus îi îndreaptă cu grijă: nu Moise le-a dat pâinea aceea, ci Tatăl Său, iar adevărata pâine din cer nu este ceva, ci Cineva. „Căci Pâinea lui Dumnezeu este Cea care se coboară din cer și dă lumii viață” (Ioan 6:33). Pentru cel care citește pentru prima dată, invitația de aici este minunat de simplă: Isus spune că cea mai adâncă foame pe care o simți, cea pe care nu o poate atinge nicio carieră, nicio relație, nicio reușită și nicio masă, a fost făcută să fie săturată de El. Augustin a spus-o memorabil, deși nu în cuvintele Scripturii: inima noastră este neliniștită până se odihnește în Dumnezeu. Isus afirmă exact acest lucru despre Sine. El este odihna pe care o caută neliniștea ta. Pentru credinciosul care cunoaște acest adevăr de ani de zile, gândește-te la versetul 37: „Tot ce-Mi dă Tatăl vine la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.” Cuvintele „nu-l voi izgoni afară” sunt categorice: în nicio împrejurare, din nicio pricină, nu va respinge pe nimeni care vine la El. Poate te simți descalificat de eșecurile, de îndoielile sau de depărtarea ta. El spune: vino oricum. Pâinea este tot pe masă. Ești tot binevenit aici.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  5. Ziua 5

    Dar voi cine ziceți că sunt Eu?

    Citirea de azi

    Reflecție

    Vine un moment în orice viață sinceră când părerea mulțimii nu mai este de ajuns. Isus știa lucrul acesta și i-a adus pe ucenicii Săi la Cezareea lui Filip, un loc plin de temple păgâne și de zgomotul multor dumnezei, și le-a pus întrebarea care străbate toate veacurile: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Ucenicii aveau răspunsurile pregătite. Unii spuneau: Ioan Botezătorul. Alții: Ilie. Părerile erau respectuoase, chiar măgulitoare. Dar erau greșite, iar Isus știa lucrul acesta. De aceea a mers mai aproape de inima lor: „Dar voi cine ziceți că sunt?” Petru a răspuns fără șovăire: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” Un răspuns scurt care a schimbat totul. Observă că Isus nu l-a felicitat pe Petru pentru istețimea lui. A spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri.” Această mărturisire nu a fost o realizare a lui Petru, ci un dar. Cunoașterea lui Isus cel adevărat nu vine doar din argumente iscusite sau dintr-o educație religioasă. Vine de la Dumnezeu, care deschide ochii inimii. Pentru cel care citește Biblia pentru prima dată, iată terenul pe care stai: „Hristosul” înseamnă Unsul, Împăratul și Izbăvitorul făgăduit, spre care arăta tot Vechiul Testament. Petru spunea: Cel pe care l-am așteptat, Tu ești. Nu este o afirmație mică. Este balamaua pe care se învârte întreaga istorie. Pentru credinciosul încercat, rămâi puțin la acest gând: răspunsul lui Petru a fost descoperit, nu dedus prin rațiune. Cât de des ne apărăm credința ca pe o poziție intelectuală la care am ajuns, nu ca pe o milă pe care am primit-o? În mărturisirea lui Petru este o smerenie pe care uneori o pierdem. Nu am ajuns la Isus prin gândire. El ne-a fost dăruit. Întrebarea stă și astăzi în încăperea în care te afli. Lumea are părerile ei: învățător bun, exemplu moral, personaj istoric. Dar Isus nu întreabă ce spune lumea. Întreabă ce spui tu. Răspunsul tău la această întrebare este cel mai important lucru despre tine.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  6. Ziua 6

    Crucea

    Citirea de azi

    Reflecție

    Astăzi ajungem pe cel mai greu și mai sfânt pământ din toate Evangheliile. Luca 23 ne duce pe un deal numit Calvar și nu trebuie să trecem în grabă peste el. Doi răufăcători sunt răstigniți de o parte și de alta a lui Isus. Mulțimea privește. Conducătorii își bat joc. Soldații aruncă zarurile pentru hainele Lui. Și în mijlocul tuturor, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a potolit marea și a înviat morții, atârnă în tăcere și suferință. Primele cuvinte pe care le consemnează Luca de pe cruce nu sunt un strigăt de deznădejde. Sunt o rugăciune: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Oprește-te aici. Oamenii care băteau cuiele nu au cerut iertare. Mulțimea care batjocorea nu a cerut-o. Dar Isus a cerut-o pentru ei oricum. Aceasta nu este slăbiciune, ci cea mai uluitoare arătare de dragoste pe care a văzut-o vreodată lumea. Cel care avea tot dreptul să cheme judecata a chemat în schimb îndurarea. Apoi se întâmplă ceva neașteptat. Unul dintre răufăcători, murind lângă El, se întoarce și spune: „Isuse, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” Nu avea timp să fie botezat, nu avea ani de slujire credincioasă de oferit, nu avea nicio carte de vizită religioasă. Mai avea doar o suflare și o credință disperată. Iar Isus i-a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” Harul nu cere un trecut lung și plin de merite. Cere doar o inimă întoarsă. Pentru cel care citește pentru prima dată, iată inima acestui pasaj: Isus nu a murit ca o victimă a împrejurărilor. A murit cu un scop, pentru tine. Fiecare batjocură pe care a suportat-o, fiecare cui pe care l-a îndurat, a fost prețul plătit pentru păcatul omenesc, al tău și al meu. Crucea este locul în care dreptatea și îndurarea s-au sărutat. Iar tu, cel care știi acestea de ani de zile, privește din nou la răufăcătorul acela. Nu știa aproape nimic despre teologie. Dar știa că este vinovat, știa că Isus este nevinovat și credea că Isus are o împărăție. Aceasta este de ajuns. Dintotdeauna a fost de ajuns. Crucea ne amintește că mântuirea nu a depins niciodată de cât de multe știm sau de cât timp am slujit. Ea depinde de încotro privim când murim.

    Vezi ziuaAudio disponibil
  7. Ziua 7

    A înviat cu adevărat

    Citirea de azi

    Reflecție

    Au venit înainte de răsăritul soarelui, aducând miresme ca să ungă un mort. Acesta este amănuntul pe care ni-l dă Luca și este important: aceste femei nu veneau să vadă o minune. Veneau să încheie o înmormântare. Pentru ele, nădejdea fusese pecetluită în spatele unei pietre. Și apoi piatra nu mai era. Doi îngeri în haine strălucitoare le-au întâmpinat cu o întrebare care răsună încă în fiecare generație: „Pentru ce căutați printre cei morți pe Cel viu? Nu este aici, ci a înviat.” Aceste cuvinte, nu este aici, ci a înviat, sunt punctul de cotitură al întregii istorii omenești. Tot ce a fost înainte a fost pregătire. Tot ce vine după este răspuns. Femeile au alergat. Petru a alergat. Iar când Petru s-a plecat și s-a uitat în mormântul gol, Luca spune că „s-a întors acasă, mirându-se de ce se întâmplase.” Mirarea este răspunsul potrivit. Și astăzi este. Apostolul Pavel, scriindu-le corintenilor după zeci de ani, înșiră martorii ca într-un proces-verbal: Isus s-a arătat lui Petru, apoi celor doisprezece, apoi la peste cinci sute de frați deodată, apoi lui Iacov, apoi tuturor apostolilor, iar la urmă de tot lui Pavel însuși. Nu este mitologie îmbrăcată în limbaj religios. Pavel spune: întrebați-i. Cei mai mulți sunt încă în viață. Duceți-vă și întrebați-i ce au văzut. Învierea nu a fost un sentiment sau un simbol, ci un eveniment cu martori. Pentru cel care citește pentru prima dată, iată vestea bună în forma ei cea mai simplă: moartea nu a învins. Mormântul nu L-a putut ține. Și pentru că a înviat, tot ce a spus despre Sine este adevărat, tot ce ți-a făgăduit este sigur, iar ultimul cuvânt asupra vieții tale nu este moartea, ci viața. Pentru credinciosul care poartă acest adevăr de ani de zile: nu lăsa obișnuința să tocească mirarea. Pavel nu și-a revenit niciodată din ea. S-a numit „o stârpitură”, încă uimit că Hristos cel înviat i S-a arătat. Învierea nu este o informație de fundal pentru credința ta. Este bătaia ei de inimă. El a înviat. A înviat cu adevărat. Și pentru că El trăiește, vei trăi și tu.

    Vezi ziuaAudio disponibil