Șapte zile despre primirea iertării lui Dumnezeu și despre învățarea, cu ajutorul Lui, de a o dărui și altora.
Ziua 1
Citirea de azi
Reflecție
Imaginează-ți cerul nopții într-o seară senină: răsăritul se întinde în spatele tău, apusul înaintea ta, iar între ele este o distanță atât de mare, încât niciun picior omenesc nu ar putea-o străbate vreodată. Aceasta este imaginea pe care o alege psalmistul când încearcă să descrie ce face Dumnezeu cu păcatul nostru. Nu îl pune doar deoparte și nici nu îl arhivează. Îl îndepărtează. Cu totul. Pentru totdeauna. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Psalmul 103:12). Psalmul începe amintindu-ne cine este acest Dumnezeu: nu un judecător îndepărtat, care ne numără greșelile, ci un Tată care este „milostiv și îndurător, încet la mânie și bogat în bunătate" (Psalmul 103:8). Pentru cel care citește Biblia pentru prima dată, merită să se oprească aici: Dumnezeul Bibliei nu stă la pândă ca să te prindă făcând rău. El știe deja fiecare greșeală pe care ai făcut-o, iar prima Lui mișcare către tine este îndurarea, nu osânda. Pentru cei care umblă cu Domnul de ani de zile, iată ceva ce poate nu ai observat. Psalmistul spune că Dumnezeu „știe din ce suntem făcuți, își aduce aminte că suntem țărână" (Psalmul 103:14). Expresia „își aduce aminte" poartă aici duioșie, nu dispreț. Dumnezeu nu uită slăbiciunea noastră ca să se mânie apoi când cădem. Ține fragilitatea noastră în gândul Lui cu aceeași grijă cu care un tată ține în brațe un copil mic: știe ce nu poate încă duce și este blând tocmai de aceea. Aceasta schimbă felul în care primim iertarea. Mulți dintre noi primim iertarea lui Dumnezeu cu mintea, dar purtăm ani de zile greutatea rușinii în inimă. Psalmul nu ne îngăduie asta. Dacă El ți-a depărtat păcatul cât de departe este răsăritul de apus, nu te poți duce să îl iei înapoi. A dispărut. Ce rămâne ești tu: cunoscut, ocrotit și iubit de un Tată a cărui îndurare este mai înaltă decât cerurile. Astăzi, lasă acest adevăr să-și găsească un loc anume în tine. Gândește-te la o greșeală pe care o târăști după tine. Dumnezeu a îndepărtat-o deja. Nu trebuie să porți ceea ce El a îngropat deja.
Ziua 2
Citirea de azi
Reflecție
Petru credea că este generos. În cultura vremii lui, rabinii învățau de obicei că a ierta pe cineva de trei ori era mai mult decât suficient. Așa că, atunci când Petru a făcut un pas înainte și a spus șapte, dublul numărului obișnuit, plus încă unul pentru măsură bună, probabil se aștepta la un semn de aprobare. În schimb, Isus i-a răspuns cu un număr care a oprit orice socoteală: „Nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18:22). Isus nu stabilea un nou plafon de patru sute nouăzeci. El desființa plafonul cu totul. În clipa în care începi să numeri de câte ori ai iertat pe cineva, ai înțeles deja greșit ce este iertarea. Iertarea, așa cum o învață Isus, nu este o tranzacție cu limită. Este o atitudine a inimii, una care izvorăște din faptul că am primit ceva atât de uriaș, încât nicio datorie pe care ne-o poate avea un alt om nu se poate compara cu ea. Pilda care urmează face lucrul acesta limpede. Un rob datorează unui împărat zece mii de talanți, o sumă atât de absurdă încât ar fi stârnit râsul mulțimii. Un singur talant însemna cam douăzeci de ani de muncă. Zece mii de talanți erau un munte de datorie, imposibil de plătit. Împăratul iartă totul, liber și deplin. Apoi același rob găsește un tovarăș care îi datorează o sută de dinari, cam trei luni de plată, și îl dă pe mâna temnicerilor. Contrastul nu este subtil. Este menit să ne zguduie și să ne aducă la cercetare de sine. Iată întrebarea pe care pilda o pune în liniște fiecărui credincios: Știi tu, cu adevărat, cât de mult ți s-a iertat? Nu ca pe un fapt teologic, ci ca pe ceva simțit până în oase? Pentru că, atunci când datoria aceea devine reală pentru noi, când pricepem muntele de zece mii de talanți pe care Dumnezeu l-a mutat în locul nostru, supărările de o sută de dinari pe care le purtăm împotriva altora încep să arate cu totul altfel. A ierta pe alții este greu. Nimeni nu ar trebui să se prefacă altfel. Dar drumul spre iertare începe întotdeauna la fel: ne întoarcem la cruce și ne amintim ce a fost șters acolo pentru noi.
Ziua 3
Citirea de azi
Reflecție
Pavel nu abordează subiectul cu menajamente. Începe cu o listă: amărăciune, iuțime, mânie, strigare, clevetire, răutate, și le spune efesenilor să le lase pe toate deoparte, „să piară din mijlocul” lor (Efeseni 4:31). Pentru cineva care citește pentru prima dată, este o expresie puternică. Înseamnă a scoate ceva de pe tine, așa cum îți scoți o haină. Aceste lucruri nu sunt doar obiceiuri rele care trebuie ținute sub control, ci haine care nu se potrivesc cuiva care a fost îmbrăcat în Hristos. Apoi vine alternativa, și nu este pur și simplu „străduiește-te mai mult să fii amabil”. Pavel scrie: „Ci fiți buni unii cu alții, milostivi, iertându-vă unii pe alții, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efeseni 4:32). Măsura este uluitoare. Nu „iartă așa cum ai vrea să fii iertat”. Nu „iartă când merită”. Iartă așa cum te-a iertat Dumnezeu în Hristos. Măsura iertării noastre trebuie să fie măsura iertării Lui. În Coloseni apare un cuvânt pe care cititorii cu experiență îl trec uneori prea repede: „Îngăduiți-vă unii pe alții” (Coloseni 3:13). Îngăduința este vara tăcută a iertării. Iertarea se ocupă de o greșeală care s-a petrecut. Îngăduința este răbdarea de fiecare zi, care absoarbe frecușul de a trăi lângă oameni imperfecți: mici neplăceri, slăbiciuni care se repetă, felul în care oamenii pur și simplu sunt. Amândouă sunt necesare. Amândouă sunt cu putință doar pentru că suntem „aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți” (Coloseni 3:12), oameni care au primit o identitate înainte de a li se cere să împlinească o datorie. Observă ordinea în ambele texte: cine ești vine înaintea a ceea ce faci. Ești ales, sfânt, prea iubit, de aceea îmbracă-te cu milostivire plină de înduioșare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Dumnezeu nu ne cere niciodată să scoatem iertarea din nimic. Ne cere să luăm din ceea ce ni s-a dat deja. Dacă astăzi îți este greu să ierți pe cineva, invitația nu este să aduni mai multă voință. Este să mergi mai adânc în faptul că ești iubit, să rămâi în realitatea că Dumnezeu te-a iertat în Hristos, și să lași aceasta să se reverse.
Ziua 4
Citirea de azi
Reflecție
Isus a spus această pildă unor oameni care cârteau că El primește pe păcătoși și mănâncă cu ei. De aceea, înainte de a intra în pildă, trebuie să simțim greutatea auditoriului. Fariseii și cărturarii nu erau oameni reci, nepăsători, ci oameni profund religioși, care credeau că sfințenia cere distanță față de cei necurați. Iar Isus a răspuns cârtirii lor nu cu un argument, ci cu o poveste despre un tată. Cererea fiului mai tânăr: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine" (Luca 15:12), era în acea cultură aproape echivalentă cu a-i dori tatălui moartea. Voia moștenirea fără relație. Voia ce avea tatăl, nu pe tatăl însuși. Și tatăl i-a dat-o. Numai aceasta este deja un chip al harului: libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu chiar și de a ne îndepărta de El. Fiul ajunge să pască porcii într-o țară îndepărtată, ceea ce pentru un ascultător evreu era cea mai adâncă degradare cu putință. Și atunci, spune textul, „și-a venit în fire" (Luca 15:17). Merită să ne oprim la această expresie. A-ți veni în fire nu este același lucru cu a deveni vrednic. Planul fiului, când se ridică, este tot unul de negoț: se va oferi să fie slujitor tocmit, să-și câștige pâinea. Încă nu se așteaptă la restaurare. Își repetă un discurs. Dar tatăl veghea. „Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut" (Luca 15:20). Tatăl se uita după el. Și când l-a văzut, nu a așteptat discursul. A alergat. În Orientul Apropiat antic, un om cu demnitate nu alerga, era considerat nedemn. Tatăl a alergat totuși, a căzut pe gâtul fiului său și l-a sărutat. Băiatul începe discursul pregătit, iar tatăl îl întrerupe cu o sărbătoare. Acesta este Dumnezeul pe care Isus Îl descoperă oamenilor religioși care cârteau, și nouă. Nu stă la ușă cu brațele încrucișate, așteptând să audă dacă scuza ta este destul de bună. Aleargă. Te-a așteptat cu privirea. Și înainte să-ți termini cuvintele, El cere deja haina, inelul și ospățul.
Ziua 5
Citirea de azi
Reflecție
Imaginați-vă scena: un deal în afara zidurilor Ierusalimului, trei cruci pe cer și o mulțime care și-a petrecut dimineața batjocorind Omul din mijloc. Soldații tocmai Îi străpunseseră mâinile și picioarele cu cuie. Conducătorii religioși zâmbeau cu dispreț. Mulțimea striga ocări. Și chiar în acel moment, nu după ce durerea s-a domolit, nu după ce mulțimea s-a liniștit, Isus deschide gura și spune: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34). Dacă nu ați citit niciodată aceste cuvinte, lăsați-le să pătrundă încet. Dacă le-ați citit de o sută de ori, încercați să le auziți ca pentru prima dată. Ceea ce face totul atât de uluitor este clipa aleasă. El nu așteaptă să fie în largul Lui. Nu așteaptă ca oamenii să se pocăiască și să ceară iertare. Se roagă pentru iertarea lor cât cuiele sunt încă proaspete, cât insultele încă zboară. Aceasta nu este iertarea ca simțământ, ci iertarea ca alegere, un act al voinței înrădăcinat în dragoste. Isus a înțeles ceva ce noi adesea ne scapă: cei care Îl răneau erau orbiți duhovnicește. „Nu știu ce fac.” Cuvintele acestea nu sunt o scuză pentru păcat; sunt o fereastră spre mila lui Dumnezeu, care îi întâmpină pe oameni acolo unde se sfârșește înțelegerea lor. Apoi deschidem Faptele Apostolilor 7 și îl găsim pe Ștefan, primul martir creștin, ucis cu pietre de o gloată furioasă. Pe când cădeau pietrele, Luca ne spune că el „a strigat cu glas tare: Doamne, nu le ține în socoteală păcatul acesta!” (Fapte 7:60). Ștefan fusese atât de schimbat de Duhul lui Hristos, încât rugăciunea de pe cruce a devenit rugăciunea ultimei lui suflări. Nu era o întâmplare. Ștefan văzuse ce făcuse Isus, iar lucrul acela prinsese în el rădăcini atât de adânci, încât a rodit în ceasul lui cel mai greu. Iată întrebarea tăcută și pătrunzătoare de astăzi: care este numele cel mai greu de pe lista ta? Cine este omul a cărui ofensă încă îți strânge ceva în piept? Isus nu S-a rugat această rugăciune de la o distanță comodă. S-a rugat de pe cruce. Aceasta înseamnă că iertarea, cea adevărată, costisitoare, împuternicită de Duhul, este cu putință chiar în mijlocul rănii, nu doar după ce s-a vindecat. Nu trebuie s-o simți mai întâi. O poți alege mai întâi și poți cere lui Dumnezeu să aducă simțământul după ea.
Ziua 6
Citirea de azi
Reflecție
Există o greutate care se așază în oase atunci când ceva nemărturisit rămâne prea mult în suflet. Psalmistul o cunoștea bine. În Psalmul 32 scrie despre vremea dinainte de mărturisire, când a tăcut cu privire la păcatul lui: „mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate” (Psalmul 32:3). Este o descriere vie, aproape fizică, a ceea ce face vinovăția unui om, dinăuntru spre în afară. Nu vorbește despre vinovăție ca despre un concept juridic, ci o descrie ca pe o trăire, ceva care l-a secătuit așa cum seceta secătuiește pământul. Apoi a mărturisit. Și totul s-a schimbat. Apostolul Ioan, scriind veacuri mai târziu, așază același adevăr în cea mai limpede lumină: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Observați cele două cuvinte pe care Ioan le pune alături: credincios și drept. Dumnezeu nu ne iartă pentru că este îngăduitor sau pentru că se face că nu vede. Ne iartă pentru că este credincios promisiunilor Lui de legământ și pentru că dreptatea a fost deja împlinită la cruce. Iertarea nu înseamnă că Dumnezeu încalcă regulile, ci că le respectă, prin Hristos. Pentru cel care citește pentru prima dată, iată ce înseamnă simplu: mărturisirea nu este un ritual prin care câștigăm favoarea lui Dumnezeu. Este pur și simplu să fim de acord cu Dumnezeu în privința adevărului: că am păcătuit, că are importanță și că avem nevoie de mila Lui. Cuvântul din greaca originală poartă ideea de a spune același lucru pe care îl spune Dumnezeu. Când mărturisim, încetăm să ne mai certăm cu Dumnezeu despre starea noastră și începem să stăm de aceeași parte cu El. Aceasta este o poziție de smerenie și ea deschide ușa. Pentru credinciosul încercat, luați aminte: David spune în Psalmul 32 că, atunci când și-a recunoscut păcatul, Dumnezeu a iertat „vina păcatului meu” (Psalmul 32:5), o expresie care merge mai adânc, ca și cum ar spune că Dumnezeu a iertat nu doar fapta, ci și rădăcina ei întortocheată. Aceasta este profunzimea curățirii. Nu ești doar iertat pe hârtie; ești spălat. Orice ai purtat în tăcere, orice ai sperat ca nimeni, nici măcar Dumnezeu, să nu observe, astăzi este o zi bună să aduci aceasta la lumină. El este credincios. El este drept. Și El va curăți.
Ziua 7
Citirea de azi
Reflecție
Am parcurs un drum lung în această săptămână: de la lărgimea care ne taie respirația a iertării lui Dumnezeu până la lucrarea costisitoare, făcută în puterea Duhului, de a o dărui și altora. Astăzi ajungem la întrebarea către care a tins toată călătoria: cum arată, de fapt, a trăi liber? Nu doar a cunoaște învățătura despre iertare, nu doar a avea un moment emoționant de eliberare, ci a străbate zilele obișnuite ca cineva care nu mai este ținut ostatic de răni vechi sau de nedreptăți din trecut. Proorocul Mica ne dă una dintre cele mai frumoase imagini ale iertării lui Dumnezeu din toată Scriptura. El vorbește despre un Dumnezeu căruia „îi place îndurarea” și care „va arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:18-19). Imaginea mării adânci este deliberată. În lumea antică, fundul mării era locul cel mai de neatins și mai necunoscut pe care și-l putea închipui un om. Dumnezeu nu îți pune păcatele la dosar, într-un sertar oarecare. Nu le ține în rezervă. Le aruncă într-un loc din care nu se mai pot întoarce. Nu degeaba spuneau predicatorii de odinioară: El le aruncă în mare și pune acolo un indicator pe care scrie „Pescuitul interzis”. Pavel, scriind romanilor, aduce această libertate în țesătura relațiilor de zi cu zi. „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” (Romani 12:21). Aceasta este forma practică a vieții libere. Nu înseamnă să te prefaci că răul este bine sau că durerea nu a existat. Înseamnă să refuzi să lași răul să aibă ultimul cuvânt în povestea ta. Fiecare faptă de bunătate sinceră față de cineva care ți-a greșit este o declarație că nu ești prizonierul lui. Ești liber, și alegi să trăiești ca atare. Pe măsură ce această săptămână se încheie, gândește-te cum se simte libertatea în trupul tău, în programul tău, în relațiile tale. Iertarea primită de la Dumnezeu nu este o tranzacție pe care ai încheiat-o în prima zi și de care te-ai depărtat apoi. Este aerul pe care îl respiri în fiecare dimineață. Iar iertarea dăruită altora nu este un singur moment dramatic, ci o practică zilnică, uneori o alegere zilnică, de a refuza să lași trecutul să stăpânească prezentul. Ai fost făcut să trăiești liber. Prin harul Lui, poți.