Șapte zile cu Scriptura, blânde și liniștitoare, pentru vremuri de pierdere, umblând alături de Dumnezeul care este aproape de cei cu inima zdrobită.
Ziua 1
Citirea de azi
Reflecție
Există un nume al lui Dumnezeu pe care cei mai mulți dintre noi nu ne gândim să-l rostim până când ni se prăbușește pământul de sub picioare. Pavel, care scrie după o listă întreagă de naufragii, bătăi și nopți fără somn, își începe scrisoarea către corinteni nu cu o strategie sau o explicație, ci cu un nume: „Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Corinteni 1:3). Observă cuvântul acela: orice. Nu o mângâiere oarecare, nu una de ocazie, nu mângâiere doar pentru durerea pe care El ar socoti-o vrednică. Orice mângâiere. El nu dă note pierderilor noastre înainte de a hotărî dacă vine sau nu. Psalmistul se apropie și mai mult în Psalmul 34:18: „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită, și mântuiește pe cei cu duhul smerit.” Cuvântul aproape înseamnă chiar aici, nu la distanță, nu privind de undeva, dintr-un loc ferit. În lumea antică, o inimă zdrobită nu era doar un sentiment; era o stare de prăbușire totală, o durere care te îndoaie în două. Și tocmai acolo, în locul în care ești îndoit în două, Scriptura spune că Dumnezeu se apropie cel mai mult. El nu se dă înapoi în fața destrămării tale. Merge spre ea. Pavel adaugă ceva care i-ar putea uimi pe cei ce citesc prima dată și pe care cei credincioși de multă vreme poate l-au uitat: Dumnezeu ne mângâie „pentru ca, prin mângâierea cu care suntem mângâiați noi înșine de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se găsesc în orice necaz” (2 Corinteni 1:4). Durerea ta nu este un drum fără ieșire. Chiar acum este țesută în ceva care va ajunge într-o zi la un alt om, în ceasul lui întunecat. Nu trebuie să vezi asta încă. Trebuie doar să primești ce îți oferă El astăzi. Dacă te afli în primele ore, încă rănite, ale pierderii, nu trebuie să arăți putere și nici să fabrici pace. Ești invitat doar să te apropii de Cel ce este deja aproape de tine. Adu-I bucățile frânte. El este Dumnezeul oricărei mângâieri, iar „oricărei” înseamnă că și a ta este inclusă.
Ziua 2
Citirea de azi
Reflecție
Două dintre cele mai tăcut zdrobitoare cuvinte din toată Scriptura se găsesc în Ioan 11:35: "Isus a plâns." Este cel mai scurt verset din Biblie și poate cel mai important pentru oricine poartă acum o durere. Lasă-l să-ți pătrundă în inimă înainte să mergem mai departe. Isus a plâns. Tocmai ajunsese la mormântul prietenului Său Lazăr. Maria căzuse la picioarele Lui, iar cuvintele ei erau pline de o durere care nu se mai gândește la formalități: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit" (Ioan 11:32). Ea nu Îl acuză, ci spune pur și simplu adevărul durerii ei, și îl spune Persoanei potrivite. Isus nu îi corectează teologia. Nu începe imediat o predică despre înviere. Scriptura spune că "a suspinat în duh și S-a tulburat" (v. 33), și apoi a plâns. Iată ce face acest lucru atât de uimitor: Isus știa deja ce urma să facă. În câteva minute, Lazăr avea să iasă viu din mormânt. Ținea minunea în mâinile Sale tot timpul. Și totuși a plâns. Asta înseamnă că lacrimile Lui nu erau lacrimi de deznădejde sau de neputință, ci lacrimi de dragoste. Nu plângea pentru că nu avea un răspuns, ci pentru că cei pe care îi iubea sufereau. Durerea celor iubiți de El L-a mișcat până la lacrimi, chiar dacă știa cum se va sfârși totul. Celui care citește de multă vreme, îi spun: stai o clipă cu acest gând. Fiul veșnic al lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, a stat la marginea unui mormânt și a plâns. Durerea nu este un eșec al credinței. Nu este un semn că nu crezi în înviere. Isus a crezut în înviere mai mult decât oricine a trăit vreodată, și totuși a plâns. Lacrimile tale nu contrazic încrederea ta în Dumnezeu. Se poate chiar să fie una dintre cele mai sincere rugăciuni pe care le rostești vreodată. El te vede în durerea ta astăzi. Și nu rămâne nepăsător.
Ziua 3
Citirea de azi
Reflecție
Psalmul 23 ne este atât de familiar, încât riscăm să-l citim așa cum citim un indicator de pe stradă: ochii trec peste el fără să se oprească cu adevărat. De aceea, astăzi hai să încetinim de tot și să observăm unde ne duce de fapt acest psalm iubit. David nu promite o viață fără văi. El ne conduce drept într-una. „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine; toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Psalmul 23:4). Valea este reală. Umbra este reală. David nu se preface altfel, și nici noi nu ar trebui. Ceea ce schimbă totul este prepoziția: prin. Nu în vale, ca să rămâi acolo, ci prin ea. Este mișcare, este direcție, există o margine de dincolo. Și există un Însoțitor. Nuiaua păstorului slujea la alungarea fiarelor, iar toiagul la călăuzirea și sprijinirea oilor pe potecile înguste. Amândouă sunt prezente în vale. Ocrotire și călăuzire, exact ce ne trebuie când nu vedem limpede. Pentru cel care citește pentru prima dată, e bine de știut că David a scris din experiență. A fost păstor înainte de a fi rege și știa ce înseamnă să conduci animale speriate prin ținuturi primejdioase. Nu scrie teorie, ci mărturie. A fost în vale. A simțit umbra. Și l-a aflat credincios pe Păstor. Pentru cel care umblă cu Dumnezeu de ani de zile, gândește-te la aceasta: valea umbrei nu este lipsa Păstorului, ci unul dintre locurile în care El este prezent cel mai deosebit, cel mai personal. Pășunile verzi și apele de odihnă din versetele 2 și 3 sunt minunate, dar în versetul 4 David trece de la a vorbi despre Dumnezeu la a vorbi direct către El. „Tu ești cu mine.” Apropierea se adâncește în întuneric. Oriunde te-ai afla astăzi în vale, nu o străbați singur. Păstorul cunoaște fiecare pas al acestei cărări și nu s-a depărtat de lângă tine.
Ziua 4
Citirea de azi
Reflecție
Ioan, ultimul apostol rămas în viață, scrie Apocalipsa la bătrânețe, în exil pe insula Patmos. I-a supraviețuit aproape tuturor celor pe care i-a iubit. A văzut Biserica suferind. Și tocmai în acest context, Dumnezeu îi dă o vedenie atât de largă și de duioasă, încât a purtat inimile îndurerate vreme de două mii de ani: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi; nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). Pentru cine citește prima dată, merită să se oprească la imaginea lui Dumnezeu care șterge lacrimile. Nu este un gest îndepărtat, administrativ: este un Tată care îngenunchează în fața chipului unui copil. Dumnezeul care a rostit galaxiile în existență este înfățișat făcând ceva atât de intim, încât cere o mână blândă și o prezență aproape. Fiecare lacrimă pe care ai plâns-o a fost văzută. Fiecare dintre ele va primi într-o zi atenția Lui personală și plină de tandrețe. Pasajul începe cu un cer nou și un pământ nou, apoi vine marea veste: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu însuși va fi cu ei și va fi Dumnezeul lor” (v. 3). Cuvântul cort poartă greutatea întregului Vechi Testament: locul unde cerul se întâlnea cu pământul, unde prezența lui Dumnezeu se odihnea în mijlocul poporului Său. Ioan spune: tot ce era înainte adevărat doar în parte este acum pe deplin, pentru totdeauna, de neclintit adevărat. Dumnezeu cu noi. Nu în vizită. Locuind. Pentru credinciosul încercat, observă că versetul 5 spune: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”, nu „Eu fac lucruri noi”. El nu aruncă ce a fost. Îl înnoiește. Oamenii pe care i-ai iubit și i-ai pierdut, viața pe care durerea a schimbat-o, nimic din toate acestea nu se află în afara razei acelui cuvânt: nou. Aceasta nu este o evadare din realitate. Este cea mai realistă nădejde din univers, rostită de Cel ce șade pe tron și adaugă: „cuvintele acestea sunt adevărate și vrednice de crezare”. Durerea este reală. Dar și aceasta este reală.
Ziua 5
Citirea de azi
Reflecție
Există o durere pentru care lumea nu are niciun leac: durerea de a sta la marginea unui mormânt și de a te întreba dacă rămas-bun înseamnă cu adevărat pentru totdeauna. Credincioșii din Tesalonic cunoșteau această durere. Unii dintre cei dragi lor muriseră înainte de întoarcerea lui Isus și se temeau că aceștia au pierdut ceva, că au fost lăsați în urmă. Pavel le scrie nu ca să le certe întristarea, ci ca să o îndrepte. Nu spune: "Nu vă întristați." Spune ceva mult mai duios și mult mai precis: "ca să nu vă întristați ca ceilalți oameni, care n-au nădejde" (1 Tesaloniceni 4:13). Deosebirea nu stă în lacrimi, ci în ceea ce se află dincolo de ele. Apoi Pavel face ceva uimitor. Își sprijină nădejdea învierii nu pe o simplă dorință, ci pe ceea ce s-a întâmplat deja. "Căci, dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem tot așa că Dumnezeu va aduce înapoi, prin Isus și împreună cu El, pe cei ce au adormit în El" (1 Tesaloniceni 4:14). Învierea lui Hristos nu este doar o mângâiere, ci este dovada. Pentru că El a ieșit din mormânt, mormântul nu are ultimul cuvânt asupra celor care Îi aparțin. Logica aceasta este la fel de neclintită ca mormântul gol. Pentru cel care citește pentru prima dată, "adormit" este aici cuvântul blând pe care Scriptura îl folosește pentru moartea unui credincios: nu nimicire, ci odihnă, urmată de o trezire. Iar pentru credinciosul încercat, stai o clipă cu acest gând: Pavel spune că Dumnezeu îi va aduce *împreună cu El*. Cei pe care i-am pierdut în Hristos nu așteaptă undeva singuri. Ei sunt cu Domnul, iar când El va veni, vor veni și ei. Pasajul se încheie cu o imagine atât de vie încât a mângâiat Biserica de două mii de ani: o strigare, o trâmbiță, o înviere, o reîntâlnire, și apoi aceste cuvinte: "și astfel vom fi întotdeauna cu Domnul" (1 Tesaloniceni 4:17). Nu pentru o vreme. Întotdeauna. Oricare ar fi pierderea pe care o porți astăzi, lasă cuvântul "întotdeauna" să lucreze încet și adânc în tine. Durerea este reală. Dar la fel este și această nădejde. Iar această nădejde nu este un sentiment, ci o promisiune semnată în înviere.
Ziua 6
Citirea de azi
Reflecție
Ridică-ți ochii. De aici începe această zi. Autorul Psalmului 121 privește spre munți și pune întrebarea pe care fiecare inimă îndurerată o rostește, mai devreme sau mai târziu, în felul ei: de unde îmi va veni ajutorul? Nu este o întrebare a deznădejdii, ci o întrebare aflată în drum spre un răspuns. Iar răspunsul vine îndată, sigur și netulburat: „Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul” (Psalmul 121:2). Cel care a întocmit munții este Același care îți aude strigătul. Lasă această măsură să se așeze în sufletul tău. Ceea ce urmează în Psalmul 121 este unul dintre cele mai ocrotitoare pasaje din toată Scriptura. Domnul nu va îngădui să-ți alunece piciorul. Nu va dormita. El este umbra ta, păzitorul tău, străjerul tău la ieșire și la intrare. Pentru cineva care trece prin durere, acestea nu sunt promisiuni abstracte, ci o mână pusă pe umăr în întuneric. Poate te simți cu totul nesigur, ca și cum pământul de sub viața obișnuită s-ar fi mișcat. Psalmul vorbește chiar în această simțire: El veghează. Nu moțăie. Nu este atât de absorbit de vastitatea universului încât să uite cât de mică și cât de personală este durerea ta. Ieremia a scris Plângerile în ruinele Ierusalimului, înconjurat de o pustiire atât de deplină, încât abia o putem închipui. Și totuși, din mijlocul acelei dărâmături, scrie cuvinte care au supraviețuit tuturor imperiilor: „Bunătățile Domnului nu sunt sfârșite, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață, și mare este credincioșia Ta!” (Plângerile lui Ieremia 3:22-23). Observă: nu spune că împrejurările s-au schimbat. Spune că și-a adus aminte de ceva. Speranța, în cele mai întunecate anotimpuri, este adesea un act de aducere aminte făcută cu bună știință. Pentru cel care citește pentru prima dată: Ieremia nu se preface că totul e în regulă. El alege, în mijlocul unei dezastru adevărat, să-și amintească ce știe că este adevărat despre Dumnezeu. Pentru credinciosul încercat: gândește-te că „în fiecare dimineață” înseamnă că îndurarea de care ai nevoie azi nu a fost epuizată de ieri. Îndurările Lui nu sunt o provizie limitată. Orice ar aduce dimineața aceasta, și durerea știe să facă diminețile deosebit de grele, în ea se află o îndurare proaspătă, care te așteaptă deja.
Ziua 7
Citirea de azi
Reflecție
Am parcurs șapte zile împreună prin vale, iar astăzi ajungem nu la sfârșitul durerii, ci la terenul de sub ea, terenul care nu se poate surpa. În Romani 8:35, Pavel pune o întrebare care sună aproape ca o provocare: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?” Apoi, ca și cum ar prevedea fiecare răspuns sumbru pe care l-ar șopti inima omenească, le enumeră: necaz, strâmtorare, prigonire, foamete, goliciune, primejdie, sabie. Nu vorbește teoretic. Citează un psalm despre a fi omorât toată ziua. Știe cum arată suferința din interior. Iar apoi vine unul dintre marile cuvinte de cotitură din toată Scriptura: „Dimpotrivă”. Nu o neînțelegere politicoasă, ci o respingere triumfătoare. „Dimpotrivă, în toate aceste lucruri suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37). Observă cu atenție expresia: nu *în ciuda* acestor lucruri, ci *în* ele. Biruința nu este înlăturarea lucrului greu. Este prezența Celui care ne-a iubit și ne ține în mijlocul lucrului greu, neînvinși. Pavel întinde apoi limbajul până la marginile lui, ca să se asigure că nimic nu scapă prin plasă. Moartea. Viața. Îngerii. Stăpânirile. Lucrurile de acum. Lucrurile viitoare. Înălțimea. Adâncimea. Orice altă făptură. Alcătuiește o listă fără goluri. Nimic din ordinea creată, iar durerea, oricât de zdrobitoare ar fi, face parte din ea, nu poate pătrunde în dragostea lui Dumnezeu și să te scoată din ea. Pentru cel care citește pentru prima dată, acesta este cel mai simplu și mai uluitor lucru: nu poți fi neiubit de Dumnezeu. Nici de ceva ce ți s-a întâmplat, nici de ceva de care te temi. Pentru credinciosul încercat, stai o clipă cu „dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:39). Dragostea aceasta nu este abstractă. Ea se află într-o Persoană, Cel care a intrat în moarte și s-a întors. Nu te-a iubit de la o distanță sigură. A intrat până în adânc. Și pentru că a făcut-o, nu există loc unde durerea să te ducă și unde dragostea Lui să nu fi fost deja și să nu te aștepte. Nu ești singur. Nu ai fost niciodată singur. Și nimic, absolut nimic, nu poate face ca acest adevăr să nu mai fie adevărat.